De-aş ajunge cea mai mare slavă pământească – poezie de Traian Dorz

De-aş ajunge cea mai mare slavă pământească,
în zadar, dacă-mi voi pierde slava mea cerească.
Ce folos, ce folos,
slavă fără de Hristos!

De-aş avea toţi banii lumii să-mi stea vraf arginţii,
în zadar, dacă-mi lipseşte aurul credinţii.
Ce folos, ce folos,
aur fără de Hristos!

De-aş şti toată-nţelepciunea câtă e sub soare,
în zadar, dacă-mi lipseşte cea mântuitoare.
Ce folos, ce folos,
minte fără de Hristos!

De-aş fi omul cel mai tare de pe lumea toată,
în zadar, dacă mă-nfrânge pofta desfrânată.
Ce folos, ce folos,
tânăr fără de Hristos!

De-aş cuprinde lumea-ntreagă, tot al meu să fie,
în zadar dacă-mi pierd viaţa cea din veşnicie.
Ce folos, ce folos,
dacă mor fără Hristos!

Reclame

Blândul Păstor

Odată L-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul blând,
mergea cu dânsa la izvor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o El duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe alta, care la pământ
zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi Şi-a pus
şi pentru mântuirea lor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Dar mai târziu L-am întâlnit,
cu spini era împodobit,
într-o mulţime de popor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Când L-am văzut, L-am întrebat
cine sunt cei ce L-au scuipat.
A suspinat sfâşietor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:
– Acei ce M-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Iar cei ce Mă batjocoresc
şi cei ce crucea-Mi pregătesc
sunt cei la care iubitor
le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu… şi ochii Lui senini
de lacrimi limpezi erau plini,
plângea de mila oilor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi-atuncea oile-au venit,
pe cruce sus L-au răstignit.
El Se ruga de mila lor,
blândul Păstor, blândul Păstor.

scrisă de Traian Dorz

An nou – poezie de Lucica Boltasu

Am găsit o frumoasă și plină de conținut poezie, potrivită pentru Anul nou, pe care v-o pun și vouă:

Răsar dimineţi rând pe rând,
Tic-tacul îşi bate cadenţa.
Sub raze de lună, oftând,
Stau suflete zeci, suspinând,
Cerşind parcă zării, clemenţa.

Tăcerea se sparge-n ecou
Şi unda-i o face mai mare,
Priviri îşi vorbesc în argou…
„Şi iarăşi păşim în An nou!
Şi iarăşi Luceafăr răsare!”

Uşor, prea uşor am luat
Viaţa şi anii pe glie,
Uitând că eşti Sfânt, Minunat,
Domn al păcii şi Sfetnic, lăsat
Luceafăr în ceas de chindie.

Cu pletele-albite de ger,
Mă aştern ca o nea pe pământ,
Zgribulit, îndurare Îţi cer:
Pune-n mine credinţă de fier
Şi pecetea Duhului Sfânt!

Umblarea să-mi fie mereu,
Scăldată-n Lumina divină,
Să nu uit ce eşti Tu, ce sunt eu,
Să nu uit că Tu eşti Dumnezeu,
Tu veşnic, eu bulgăr de tină.

Acum când e prag de nou an,
Să-mi dai un Duh nou şi statornic,
Din nimic, fă-mă Tu un mărgean,
Împlineşte Părinte-al Tău plan!
Tic-tac, cadenţează un ornic…

Anul Nou, o şansă nouă – poezie de Simion Felix Marţian

Muşcând răbojul vremii, implacabil,
Cu semne ce statornicesc hotar,
Trece numerotat, irepetabil,
Încă un an prin foi de calendar.

Venind din neguri, dispărând în ceaţă
Ca tainele potecilor de vânt,
El e felie-n porţia de viaţă
Pe care o trăim noi pe pământ.

Această porţie, ce fiecare
O savurăm puţin câte puţin,
E pentru noi vremea hotărâtoare
Când pentru veşnicii ne pregătim.

E vremea luptei împotriva firii,
A-mpotrivirii oricărui păcat
Sau … înşelaţi de el, supuşi orbirii,
Nu mai luptăm ci am capitulat.

Această porţie de existenţă
În strai teluric, incomod şi greu,
Nu are un alt scop, altă valenţă,
Decât a ne-mpăca cu Dumnezeu.

De-aceea când vezi zilele, petale
Căzând pe rând din cercul corolar,
Gândeşte-te la scopul vieţii tale
Şi meditează lângă calendar.

Fă un bilanţ şi cântăreşte bine
Privind în urmă anul ce s-a dus,
Şi vezi cât ai făcut doar pentru tine
Şi cât te-ai străduit pentru Isus.

Iar dacă rezultatu-i lamentabil
Nu dispera, priveşte noul an
Ca pe un dar dumnezeiesc, mirabil,
O nouă şansă pentru Canaan.

Şi mulţumind cu toată umilinţa
Pentru divinul, minunatul dar,
Începe noul an cu juruinţa
De a te dărui lui Dumnezeu, plenar.

de aici

Bilanţ spiritual – poezie de Simion Felix Marţian

Am găsit o frumoasă poezie, potrivită cu trecerea la Anul nou:

A mai trecut un an şi altul vine
Pe-ale genezei tainice cărări;
Timpul n-are lungime sau lăţime,
Valoarea clipei e cuprinsă-n sine
Şi se măsoară în realizări.

La pragul dintre ani, cei prinşi de glie
Îşi fac bilanţul strict material,
Dar cei ce-şi strâng comori în veşnicie
Şi se silesc pentru Împărăţie,
Recurg la un bilanţ spiritual.

Nu-i importantă noua ta maşină
Ce-ai cumpărat-o-n anul încheiat,
Ci cât de mult ai răspândit lumină,
Cât ai iubit cu dragoste deplină,
Cât ai zidit şi cât ai mângâiat.

Valoarea noii case cumpărate
Nu stă în ea, ci doar cât uşa ta
A fost deschisă celui care bate
Şi, dând dovadă de-ospitalitate,
Ţi-ai mai adăugat în cer ceva.

Grădina ta, ce parcă râde-n soare,
Nu-i un motiv de a te lăuda,
Şi n-o considera realizare
Prin rodul ei, decât în cazu-n care
Din acest rod n-ai încetat a da.

Şi pentru că-i bilanţ, adu-ţi aminte
De juruinţele ce le-ai făcut
Acum un an, cu un elan fierbinte,
Şi, cântărindu-le bine în minte,
Vezi câte din vedere le-ai pierdut.

A mai trecut un an şi altul vine,
Dar ce-a trecut, e dus definitiv;
Haideţi să ne silim a face bine
Şi clipelor să dăm valori sublime
Ca-n cer s-avem bilanţul pozitiv.

de aici

Ai ostenit? – poezie de Costache Ioanid

Ai ostenit de truda
urcuşului curat?
Sau de-al ispitei umblet
ţi-e trupul ruinat?

De gânduri înţelepte
ai păru-ncărunţit?
Sau urma stricăciunii
pe chip ţi s-a lăţit?

Cu cei buni spre răsplată
îţi cheltui anii tăi?
Sau pierzi a ta viaţă
de-a valma cu cei răi?

De la o zi la alta
mai de Hristos te ţii?
Sau dintr-un ceas în altul
mai cu Satan devii?

Încearcă-te, încearcă-ţi
trăirea vieţii azi.
Mai tare creşti în Domnul,
sau tot mai tare scazi?

Cum să facem să nu alunecăm (cădem) ni se spune în Biblie, vedeți articolul (și lista din linkul de acolo de jos)

În arene stau strămoşii – poezie de Valentin Popovici

În arene stau strămoşii de credinţă şi de neam,
Ne privesc de pe tărâmul de dincolo ca prin geam;
Ne-au predat ştafeta sfântă, Evanghelia curată,
Şi acum e rândul nostru s-o purtăm ca ei odată!

Din lăcaşul strălucirii, când se uită aici jos
Vor să vadă lupta noastră sub drapelul lui Hristos;
Vor să-audă simfonia care-ajunge sus în slavă,
De pe drumuri care urcă printre spinii din dumbravă.

Cei ce stau chiar lângă Tronul de mărire, sub altar,
Ei, martirii, strigă: „Doamne! Oare nu-i destul amar?
Tu nu-i vezi pe fraţii noştri, suferindu-şi umilirea?
Până când, Stăpâne Doamne, zăboveşti cu izbăvirea?

Norul care ne-nconjoară, cei plecaţi şi proslăviţi,
Ne îndeamnă să rămânem lângă Domnul neclintiţi.
În şireagul fără număr ce se pierde-n depărtare,
Văd atâtea feţe scumpe, norul lor e-aşa de mare!

…N-auziţi o şoaptă dulce de eroi din cerul sfânt?
Parcă vor să ne convingă să nu dăm’napoi nicicând.
Şi-n aplauze tresaltă pentru-a noastră biruinţă:
Lângă Domnul să rămânem, în iubire şi-n credinţă!

Eroii credinței pomeniți în Evrei 11 și-au trăit practic credința lor (vedeți articol). Și înaintașii noștri, prin care Dumnezeu a transmis credința curată până la noi, și-au trăit practic credința, nu au făcut orice, crezând că nu își pot pierde mântuirea! S-au îndepărtat și s-au lepădat de învățăturile dracilor numite ale harului (fals, irezisibil, care poate da o mântuire obligatorie dar ușuratică) și de doctrinele dracilor, niște mizerii de erezii răsuflate de sute de ani, din Evul Mediu. Strămoșii de credință nu și-au dus mântuirea prin birturi, pe la curve, cu droguri etc, după cum îi învață satana prin învățăturile harului (curvinist) și să ajungă mai răi ca cei din lume. Au renunțat la spurcăciunea de erezie teologică protestantă (nici măcar protestanții cu frică de Domnul nu au trăit învățăturile dracilor, cei care au trăit cu Domnul, au trăit împotriva teologiei teoretice proprii – Sola fide, Sola gratia) și au devenit neoprotestanți.

Se-aude pe ulița – poezie de Costache Ioanid

Efeseni 2.4. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
5. măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) – după ce am intrat în har, trebuie să umblăm cu Domnul, prin umblarea până la capăt cu Domnul vom ajunge în partea fericită a veșniciei
6. El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus

Tit 2.11 Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
12 şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,
13 aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.

Se-aude pe ulița – poezie de Costache Ioanid

– Se-aude pe ulita satului meu
un ropot grabit de copite,
un glas de departe ce vine mereu,
un chiot de doruri cumplite!

E poate Iubitul, e poate chiar El!
Nu-mi spune ca-i vantul, straine!
Caci azi eu zic: „poate” si maine la fel,
dar poimaine, sigur ca vine!

– Copila, mireasa, ce Mire astepti?
Nu-i nimeni in Cer sa mai vie.
Zadarnic spre ulita ochii-ti indrepti,
ca ulita ta e pustie!

De cand adormira parintii strabuni,
stau toate la fel neschimbate.
Ce chiot auzi tu? Ce goale minuni,
ce glas de vedenii ciudate?

– Se-aude pe ulita satului meu
un glas peste lumea desarta.
Si iata, un tanar, ce-L vad numai eu,
se-arunca din sea langa poarta!

E, poate, Iubitul, e, poate, chiar EL!
Nu-mi spune ca-i vantu-n rovine!
Caci azi eu zic „poate” si maine la fel,
dar poimaine-i sigur ca vine!

Matei 25.1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.
2 Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte.
3 Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn;
4 dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.
5 Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit.
6 La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”
7 Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele.
8 Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.”
9 Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.”
10 Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.
11 Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”
12 Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!”
13 Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.
Degeaba Îl așteaptă unii înșelați de satana (mântuiți numai prin har, numai prin credință, pe veci) pe Domnul făcând orice, că se pretind mântuiți pe veci!

Poezia Pocăință

Azi, cuvântul ‘pocăinţă’
E atât de învechit;
Iar pe calea de credinţă
Mulţi merg din obişnuinţă
Fără-un scop clar definit.

Au făcut botezu-odată –
Legământ cu Dumnezeu –
Însă viaţa li-e stricată,
De plăceri şi bani legată,
Şi-n păcat trăiesc mereu.

Frumuseţea mântuirii
Şi mireasma lui Hristos
Nu-i mai ţinta fericirii,
Ci plăcerea rea a firii
Şi păcatul ruşinos.

Cât de mulţi în adunare
Fără frică vin, se duc;
Cu adâncă nepăsare
Fac de formă o lucrare
Şi pe drumul rău apuc’.

Din purtare, din cuvinte
Nu se văd că-s pocăiţi,
Iar a lor îmbrăcăminte
E un semn de luare-aminte
Că-s de lume chinuiţi.

Pocăinţa-adevărată
Nu-i un hobby sau un joc;
Ea e sfântă şi curată,
De Isus Hristos lăsată,
Ca să nu sfârşim în foc.

Pocăinţa ni se cere
S-o trăim oricând cinstit,
În ascuns sau la vedere,
Să rămânem în veghere
Cum Isus ne-a poruncit.

Căci amar şi aspru-odată
Fi-va-n ceruri judecat
Cel ce-a fost în drum o piatră
Şi-o ispită blestemată
Pentru sufletu-nsetat.

Prin purtarea ta, creştine,
Îţi aduni osânda ta;
Căci Isus a spus, ştii bine,
Cine nu este cu Mine
Este împotriva Mea.”

Nu-i de joacă mântuirea,
Ea e darul cel mai sfânt;
Dacă nu-i cunoşti menirea,
Când avea-va loc răpirea
Vei rămâne pe pământ.

Pocăinţa cea reală
Este scrisă în Cuvânt;
N-are urme de-ndoială,
Nu-i o formă, nici spoială,
Ci-i stindardul cel mai sfânt.

Vă îndemn cu stăruinţă
Chiar acum să ne trezim;
În deplină umilinţă
Să trăim în pocăinţă,
Ca în ceruri sus să fim!

de aici.

Halloween – Numai prin har?

Halloween este o sărbătoare care a fost cosmetizată, dar majoritatea creștinilor o consideră păgână.

Unele lucruri pot fi vopsite, ca să pară ceea ce nu sunt (că sunt altceva).

Aici (unde vorbim despre mântuirea falsă ”numai prin har”, dar fără să umbli cu Domnul în har) se potrivește foarte bine poezia fratelui pastor baptist Valentin Popovici:

Nu vopsiți peste rugină

Ce măreţ, ce sfânt e gândul, să îngropi al tău trecut,
Oamenilor să fii sincer, iar lui Dumnezeu plăcut.

A însufleţit de veacuri, pacea sfântă, mântuirea,
Milioane-n lungul vremii, și-au reînnoit trăirea.

Şi deşi trecuţi din lume, au rămas, căci ei nu pier,
Viața lor străluce încă, precum soarele pe cer.

Poate neînsemnați odată, astăzi pilda lor domină,
Căci nici unul din aceştia, n-a vopsit peste rugină.

Cu profund respect, cu stimă, cinstea lor o admirăm,
Şi în faţa curăţiei, noi, urmaşii, ne plecăm.

Ne-au făcut strămoșii fală, dar cum e trăirea ta?
Când vei trece din viaţă, oamenilor ce-i lăsa?

Poate de dorinţi, de gânduri mai măreţe eşti pătruns.
Gândurile mari sunt bune însă … nu sunt de ajuns.

Câți nu se hrănesc cu gândul că-s iertaţi, că-s mântuiți,
Că viaţa lor e bună, că-s curaţi, că-s pocăiţi.

Dar mai mult la ce-i în lume, cu smerenie se-nchină,
Credincioși? NU!… Vor să pară. Ei vopsesc peste rugină.

Vorbe mari, fapte măreţe, doar acolo-unde-i lumină.
Credincioși? Da!.. De paradă. Ei vopsesc peste rugină.

E-o povară pentru-aceştia, ruga către Dumnezeu.
„Pocăiţi” îşi zic fiindcă, vin adesea-n Cortul Său.

E o autoînșelare. E-o viaţă neloială.
E-o ruşine pentru Domnul. E o simplă mâzgăleală.

Poţi să te botezi în apă, fără naşterea divină
Mărturia ta-i minciună. Vopseşti doar peste rugină.

E o cinste deosebită, ca să te numeşti creștină.
Dar când moda-ţi este idol, mâzgălești peste rugină!

Chiar de unul se avântă în lucrarea Lui divină,
De urăşte, bietu-încearcă, a vopsi peste rugină.

Poţi ca să clădeşti palate, poţi vorbi limba divină.
Dacă fala ţi-e imboldul, vopseşti doar peste rugină.

E măreaţă, e sublimă, viaţa sfântă în Hristos.
A căutat-o’ntotdeauna, omul sincer, credincios.

Oamenilor! Este cerul ţinta căutării voastre ?
Nu cumva nădejdea sfântă, vi se-ndreaptă către astre?

Mai sunteţi în alergare? Semenii îi mai iubiţi?
Doriţi sincer fericirea celor mulţi, nemântuiți?

Nu încredinţaţi pe oameni că-s curaţi, dacă nu sunt
Căci recolta e furtună, dacă semănatu-i vânt!

Nu ucideţi conştiinţa, fiindcă nu vi se închină.
Nu acoperiţi păcatul. Nu vopsiţi peste rugină!

Nu admiteţi compromisuri, dacă vreţi să fiţi lumină.
Compromis, să ştiţi, înseamnă: a vopsi peste rugină!

Va veni odată vremea, când trăind clipa reală,
Şi-or vedea mulţi osteneala, doar o tristă mâzgăleală.

Oameni! În vâltoarea luptei vreţi victorie deplină?
Vreţi ca să intraţi în ceruri? Nu vopsiţi peste rugină!

Numai umblarea în HAR, pe calea mântuirii până la capăt, vă va asigura intrarea în Împărăția cerurilor!

Sursa volumelor de poezii.

Orice preţ mi-ai cere – poezie de Traian Dorz

Orice preţ mi-ai cere,
orice preţ Ţi-aş da;
Tu-mi rămâi avere,
singura-mi avere, Mântuirea mea.

Orice bun mi-ai cere,
orice bun mi-ai da;
Lume, tu mi-eşti fiere,
numai spini şi fiere pentru viaţa mea.

Orice chin mi-ai cere,
orice chin Ţi-aş da;
Doamne, Tu mi-eşti miere,
numai har şi miere pe cărarea mea.

Orice dar mi-ai cere,
orice dar Ţi-aş da;
Tu mi-eşti înviere,
slavă şi înviere, rugăciunea mea.

Orice drum mi-ai cere,
orice drum Ţi-aş da;
Tu-mi rămâi Putere,
Sfânta mea Putere, ascultarea mea.

Cu Dumnezeu în fiecare zi – poezie de Costache Ioanid

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla Enoh în lumea vache.
Ca doi prieteni pribegind pereche.
Și într-o zi, călătorind mereu,
el a ajuns în cer la Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla în vremea lui și Noe.
Și toți râdeau de el atunci în voe.
Dar n-au ajuns sub primul curcubeu
decât cei ce umblau cu Dumnezeu…

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla în Israel Ilie,
îndeplinindu-și sfânta lui solie.
Și-un car de foc l-a dus ca pe-un trofeu
să umble și în cer cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi
să fim și noi în lumea de țărână;
la pieptul Lui, mergând cu El de mână.
Și într-o zi, umblând așa mereu,
ne vom trezi în cer cu Dumnezeu…

Să se fi schimbat Dumnezeu și noi nu am aflat? În vechime, numai cei care au umblat cu Dumnezeu au ajuns în partea fericită a veșniciei.

Acum, unii ar vrea să ne înșele că numai ești mântuit și nu mai scapi.

Ieși din sodomă – poezie de Traian Dorz

O poezie despre ieșirea din lume pentru umblarea cu Domnul.

Ieşi din Sodomă, fugi spre munţi
lăsând a scârbei turmă.
Oricâte-ar trebui să-nfrunţi
nu-ţi mai privi în urmă!

Ieşi din cetate, sui voios
pe-a Golgotei cărare.
A suferi lângă Hristos
e harul cel mai mare.

Ieşi din grămadă, mergi curat
pe urmele sfinţite.
Fă tot ce-i drept şi-adevărat
oricum ţi-ar fi plătite.

Ieşi din mulţimea ce stă jos
mergi semănând întruna.
Nu odihni cât timp Hristos
nu ţi-a sfârşit cununa.

Ieşi din ispită, ieşi din laţ
din tot ce nu te lasă.
După Hristos şi după fraţi
mergi, pân-ajungi acasă.

Ieşi tu, căci dacă ieşi voios
mergând pe-a Slavei cale,
ieşi-vor şi-alţii ne-ndoios
cinstind urmele tale.

Drag prieten care cânți – poezie de Costache Ioanid

Am găsit o poezie bazată pe textul din Matei 25.3-40 și pe care v-o arat și vouă:

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!

Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ca vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acuma haina ta
cât îi rupt veşmântul;
că-n cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum, când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
„Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!”

Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

De Crăciun – poezie de Costache Ioanid

­colinde-25

(imagine luată de aici)

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
­cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.

*

Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?…

După bezna cea de ani,
şi-a adus Copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?

Simţi că Cel ce l-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşeală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus…
de hârtie.

Onoare!

Să fii credincios

de Costache Ioanid, din volumul de poezii Porumbițe Albe

Să fii credincios e-o onoare!
E-a Cerului întreg sărbătoare!
Să porți un nume ce l-ar vrea
orice stea
orice floare!
Și chiar de îngerii de sus
veșnic spus
cu mirare!
Să fii credincios în Isus,
nu uita,
e-o onoare!

Să fii credincios e-o minune!
Povestea ta în veci se va spune.
Să fii ca umbra unul spin,
un suspin
în genune…
Și să ajungi o stea de foc
ce deloc
nu apune!
Să fii credincios în Isus,
nu uita,
e-o minune!

Să fii credincios e-o speranță
ce toarnă-n pieptul tău siguranță.
Să știi că nu poți fi luat
și-aruncat
în balanță.
Să știi că ai un scut de fier
care-n Cer
te înalță.
Să fii credincios în Isus,
nu uita,
e-o speranță!

Deci fii credincios ca o floare
pe care Domnu-a scris: îndurare.
Și flori și spini pe-acest pământ
toate sunt
trecătoare.
dar tu-n grădina cea de sus vei fi dus cu mirare!
Să fii credincios în Isus,
nu uita,
e-o onoare!

Cinstește pe frații – poezie de Costache Ioanid

https://vesteabuna.wordpress.com/2011/01/24/%E2%80%9Dcinsteste-pe-fratii-cei-fara-de-slava-cu-fruntea-brazdata/

Din volumul Porumbițe albe, de Costache Ioanid

Cinstește pe frații cu fruntea brăzdată,
Pe-aceia, ce-n vifor purtară efod,
Ei sunt printre noi ca o creangă bogată,
O creangă ce-ascunde sub floarea uscată,
Comoara măsurii de rod.

Cinsteste pe frații cu fețele supte,
Cu urme-adancite sub ochii fierbinți,
Ei sunt ca o navă ce vine din lupte,
Purtând pe frântura catargelor rupte,
Drapele de mari biruinți.

Cinstește pe frații cei fără de slavă,
Pe care uitarea să-i cearnă ar vrea,
Acolo, în veșnica vieții dumbravă,
Cânta-vei tu oare-n aceeași octavă,
Cum ei lui Isus vor cânta?

Urca-vor la Tatăl să-i binecuvânte
Și-acolo, în sclipet de-nalți heruvimi,
Sub nouri de îngeri veniți sa le cânte,
Vedea-vom în Slavă catargele frânte
Și crengile, sus, pe-nălțimi.

Robi și fii – de Costache Ioanid – din volumul de poezii Taine

Costache Ioanid – din volumul de poezii Taine

Robi și Fii

Un împărat a vrut să-nalţe-odată
un templu tainic pentru fiul său.
Şi, alegându-şi dintre robi o ceată,
îi aşeză la trudă necurmată,
la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori şi până seara,
cioplea şi prinţul albe flori de lunci.
Dar numai ei vedeau în stânci comoara.
Căci robii nu simţeau decât povara
de meşteşuguri grele şi porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,
voievodul ce trudea în rând cu ei
se înălţă cu lacrimi să le spună:
”Iubiţii mei, vă dau o veste bună:
de azi încolo sunteţi fraţii mei!

Căci pentru voi am dat moşii bogate
şi m-am vândut pe mine însumi rob.
Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.
Acum oricine vrea să-mi fie frate
să-şi lepede trecutul ca pe-un ciob!”

Luară-aminte robii cu sfială
la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.
Dar au rămas răpuşi de îndoială,
şi reci ca fierul stins pe nicovală.
Deodată… un vătaf… s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinţ să i se-nchine,
acesta iute-n braţe l-a cuprins.
Apoi luându-l dintre robi cu sine,
i-a dat veşmânt de aur şi rubine
şi-un foişor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.
Şi-i spuse de pe tronul azuriu:
”De azi nu mai sunt legi să te silească.
Dar nu uita de haina-mpărătească.
Eşti fiul meu. Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ, între ostaşi de pază,
în foişorul său intră măreţ.
Şi-a doua zi abia către amiază
veni la trudă, dar ca prinţ cu vază.
Şi se purtă cu fală şi dispreţ.

Ca starea sa de prinţ să şi-o arate,
el răsturnă tiparele de lut,
sfărâmă pe nicovală nestemate,
lovi pe robi, aprins de răutate,
şi se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul şi-a aprins mânia
văzându-l cum se poartă. Şi-ntr-o zi,
i-a zis: „Ţi-ai lepădat numai robia.
Dar ţi-ai păstrat întreagă viclenia.
Nu-mi eşti nici fiu, nici rob!” Şi-l izgoni.

*

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,
vorbi voivodul iar: „Popor sărman,
Nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?”
Şi-atunci veni, cu genele plecate,
un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Şi, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,
El fu adus, cum cronicile scriu,
s-asculte-aceleaşi tainice cuvinte:
”Tu nu mai eşti sub legi de azi-nainte!
Eşti fiul meu! Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ porni cu voievodul.
Şi-acesta-l duse pe-un înalt liman
şi-i arătă într-un palat isvodul,
cununa de lumină şi efodul…
Şi s-au întors la daltă şi ciocan.

Atunci, cu ochi de altă plămădeală,
privi în jurul său cel înfiat.
Lovi apoi cu drag pe nicovală.
Şi-n piept un cântec nou dădu năvală,
Un cântec sfânt, măreţ, înfiorat:

”Loviţi ciocane! Dălţile să sune!
Să crească templul sfânt din zi în zi!
Să sufle aprig foalele-n cărbune!
Noi înălţăm o veşnică minune
în care toţi nemuritori vom fi!”

Şi cântecul şi bucuria nouă
dădură-n mâna lui belşug de rod.
Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.
Sudoarea lui părea pe frunte rouă.
Şi-n adevăr… era un voievod!

Atunci alţi robi au îndrăznit, şi roabe,
să fie fiice de-mpărat şi fii.
Nu doar de dragul sfintelor podoabe,
ci spre-a simţi în piepturile slabe
fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povaţă,
veniră mulţi, în fiecare zi.
Nu toţi râvnind nemuritoarea viaţă,
ci, cei ascunşi ca să se dea pe faţă,
iar cei adevăraţi pentru-a iubi.

*

Şi-acum, tu, frate, care, prin credinţă,
porţi haine albe cu sclipiri de nea,
Isus te vrea cu El de o fiinţă!
Pârâşul vechi e-nvins de neputinţă,
căci n-are lege împotriva ta!

Eşti liber azi. Și îmbrăcat ca rege.
Şi ai în cer un sceptru şi-un palat.
Nici un păcat oprit de vechea Lege
nu poate sub osândă să te lege.
Dar cum te porţi ca fiu de împărat?

Eşti liber azi de-orice porunci morale.
Hristos a frânt pe cruce jugul greu.
Te-a aşezat pe culmi spirituale.
Puteri și Rai sunt toate ale tale.
Dar cum trăieşti ca fiu de Dumnezeu?

Eşti liber azi. Ce faci din libertate?
Eşti tu smerit pe-atât cât eşti de sus?
Simţi inima lui Dumnezeu cum bate?
Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate
tot idealul sfânt al lui Isus?

Eşti liber azi. Dar totuşi ţine minte
că dacă iar te-alături lui Satan,
tu nu eşti fiu, tu n-ai în cer Părinte,
dar nu mai eşti nici rob ca înainte.
Şi soarta ta va fi cu cel viclean.

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,
a frânt pe cei chemaţi în veacul trist,
cu cât mai mult vor suferi osândă
toţi cei ce trec cu faţa surâzândă
peste ofranda Sângelui lui Crist?

Ia seama dar – şi-n inima ta scrie! –
că pe pământ, în cer şi-n Empireu
nu-i nimenea mai bun în veşnicie,
mai iertător, mai plin de duioşie, –
dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar… că nimeni nu se frânge
mai mult ca El spre-a te feri de rău.
Dar nu uita că eşti plătit cu Sânge,
că nimenea de mii de ani nu plânge
mai mult ca Dumnezeu… de dragul tău…

Ce-i viata ta? – Poezie de Costache Ioanid

Din volumul de poezii Taine

penita (imagine luată de aici)

Ce-i viata ta? E o penita
cu care scrii mereu pe-un drum.
Si-apoi la ultima portita
tot ce-ai scris tu ca pe-o tablita
nu se mai sterge nicidecum.

Si vorbe-n vînt si fapte rele
ramîn pe veci ca-ntr-un album.
Pazit e scrisul tau de stele.
De-ai pune mari întregi sa-l spele,
nu se mai sterge nicidecum.

Sa nu te minti ca-n vesnicie
trecutul se preface-n scrum.
Caci Dumnezeu sta marturie
ca-n fata Lui tot ce se scrie
nu se mai sterge nicidecum.

În ceasul greu de judecata
îti vei citi întregul drum.
Si vei zbucni în plîns deodata.
Dar nici o slova-nlacrimata
nu se mai sterge nicidecum.

N-o poate sterge decît sînge,
dar sînge sfînt si nu oricum.
Ce înger trupul sau va frînge?
Si-astfel, ce-ai scris, oricît ai plînge,
nu se mai sterge nicidecum.

Isus cel drag veni din zare
ca tu sa scapi din foc si fum!
Prin El trecutul tau dispare.
Dar daca azi nu-i ceri iertare,
nu se mai sterge nicidecum.

Isus pe lemn rabda arsita.
Isus e pretul tau acum.
Prin El esti alb ca lamaita
Si tot ce-a scris cîndva penita
nu se mai vede nicidecum

Daca pacatuim cu voia, dupa ce am ajuns la cunoasterea Adevarului, nu mai ramane nici o Jertfa pentru pacate, ci doar o asteptare infricosata a judecatii in vederea incinerarii vesnice definitive. … Cu cat mai aspra pedeapsa va primi cel care calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, pangareste Sangele legamantului cu care a fost sfintit, si batjocoreste pe Duhul harului!

Si atunci ne intoarcem de unde am plecat, fara vreo alta posibilitate de scapare:

Ce-i viata ta? E o penita
cu care scrii mereu pe-un drum.
Si-apoi la ultima portita
tot ce-ai scris tu ca pe-o tablita
nu se mai sterge nicidecum.

Evrei 10
26. Caci, daca pacatuim cu voia, dupa ce am primit cunostinta Adevarului, nu mai ramane nicio Jertfa pentru pacate,
27. ci doar o asteptare infricosata a judecatii si vapaia unui foc care va mistui pe cei razvratiti.
28. Cine a calcat Legea lui Moise este omorat fara mila, pe marturia a doi sau trei martori.
29. Cu cat mai aspra pedeapsa credeti ca va lua cel care va calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pangari Sangele legamantului, cu care a fost sfintit, si va batjocori pe Duhul harului?

fo sh resBc