Prea multă nesimțire: Habacuc 1.13 cel rău mănâncă pe cel mai drept decât el

Un șarlatan de taliban logosist (din secta lupului răpitor Daniel Chiu) s-a folosit de o revistă (în prima parte a acestui an) ca să spurce sufletele oamenilor cu erezia nimicitoare a mântuirii care nu se poate pierde. A folosit o scriere a unui fanatic împotriva adventiștilor (așa cum știam, talibanii fanatici ar vrea să îi muște pe adventiști pentru că sunt arminiști, ca toți creștinii) și nu au primit învățăturile dracilor (ale harului fals).

Așa au apărut aici comentariile împotriva talibanilor, o demascare a lupilor răpitori care ar vrea să facă ce îi îndeamnă demonii (ale căror învățături le răspândesc): cel rău mănâncă pe cel mai drept decât el (ciudată treabă, nu am putut scrie nimic de trei zile iar astăzi este sâmbătă).

   În Numele Domnului Isus Cristos, să rupă Dumnezeu colții lupilor răpitori prin care demonii sfâșie turma Domnului (de oricare arminiști ar fi)!

Reclame

În arene stau strămoşii – poezie de Valentin Popovici

În arene stau strămoşii de credinţă şi de neam,
Ne privesc de pe tărâmul de dincolo ca prin geam;
Ne-au predat ştafeta sfântă, Evanghelia curată,
Şi acum e rândul nostru s-o purtăm ca ei odată!

Din lăcaşul strălucirii, când se uită aici jos
Vor să vadă lupta noastră sub drapelul lui Hristos;
Vor să-audă simfonia care-ajunge sus în slavă,
De pe drumuri care urcă printre spinii din dumbravă.

Cei ce stau chiar lângă Tronul de mărire, sub altar,
Ei, martirii, strigă: „Doamne! Oare nu-i destul amar?
Tu nu-i vezi pe fraţii noştri, suferindu-şi umilirea?
Până când, Stăpâne Doamne, zăboveşti cu izbăvirea?

Norul care ne-nconjoară, cei plecaţi şi proslăviţi,
Ne îndeamnă să rămânem lângă Domnul neclintiţi.
În şireagul fără număr ce se pierde-n depărtare,
Văd atâtea feţe scumpe, norul lor e-aşa de mare!

…N-auziţi o şoaptă dulce de eroi din cerul sfânt?
Parcă vor să ne convingă să nu dăm’napoi nicicând.
Şi-n aplauze tresaltă pentru-a noastră biruinţă:
Lângă Domnul să rămânem, în iubire şi-n credinţă!

Eroii credinței pomeniți în Evrei 11 și-au trăit practic credința lor (vedeți articol). Și înaintașii noștri, prin care Dumnezeu a transmis credința curată până la noi, și-au trăit practic credința, nu au făcut orice, crezând că nu își pot pierde mântuirea! S-au îndepărtat și s-au lepădat de învățăturile dracilor numite ale harului (fals, irezisibil, care poate da o mântuire obligatorie dar ușuratică) și de doctrinele dracilor, niște mizerii de erezii răsuflate de sute de ani, din Evul Mediu. Strămoșii de credință nu și-au dus mântuirea prin birturi, pe la curve, cu droguri etc, după cum îi învață satana prin învățăturile harului (curvinist) și să ajungă mai răi ca cei din lume. Au renunțat la spurcăciunea de erezie teologică protestantă (nici măcar protestanții cu frică de Domnul nu au trăit învățăturile dracilor, cei care au trăit cu Domnul, au trăit împotriva teologiei teoretice proprii – Sola fide, Sola gratia) și au devenit neoprotestanți.

Așa cum am mai spus, baptiștii sunt urmași ai anabaptiștilor, continuatori ai religiei primilor creștini!

Am găsit pe un sait dovezi că baptiștii sunt urmași ai celor numiți (oarecum impropriu) anabaptiști (rebotezați), ei erau botezați la maturitate, mă refer la grupurile care au păstrat neschimbată religia creștină a primilor ucenici ai Domnului Isus.

Suntem urmași ai continuatorilor religiei primare a primilor creștini (care în ciuda tuturor persecuțiilor și-au dus mântuirea până la capăt, cu frică și cutremur). Așa cum oamenii nu se trag din maimuțele lui Darwin (poate doar calviniștii ”mântuiți pe veci”), nici noi nu ne tragem din mizeria de învățătură a dracilor calvină, că s-a scărpinat Calvin în fund și le-a dat deodată mântuirea pe veci!

Împreună cu apariția religiei baptiste la noi / vedeți articol / și / articol /, aceasta este istoria noastră.

Succesiunea neîntreruptă de Adunări:

Este conceptul conform caruia, Adunarea zidită de Cristos Domnul în Galileea are o continuitate în fiecare secol cu aceeași credință, origine și practică până în ziua răpirii.

Această teorie susţine că ”Apostazia a apărut în creştinism la scurt timp după începuturile lui. Dar apostazia nu a fost universală, căci au existat atunci Adunari care au rămas fidele creştinismului original. Când creştinismul a devenit religie oficială, aceste Adunari au continuat să existe, dar neoficial. Chiar dacă aceste Adunari nu au fost identice una cu alta, ele au rămas fidele învăţăturilor fundamentale ale Întemeietorului lor. Deşi au fost persecutate aspru de „creştinii” aflaţi la putere, o rămăşiţă a lor a continuat să existe pe tot parcursul evului mediu întunecat, a epocii reformei şi a celor ulterioare ei, ajungând până în zilele noastre “.

-Susţinătorii acestei teorii înţeleg prin „succesiune neîntreruptă de Adunări” faptul că Marea Trimitere, care include botezul, Evanghelia şi toate învăţăturile lui Isus (Matei 28:18-20) împreună cu promisiunea prezenţei Sale perpetue, au fost date ucenicilor în calitate de Adunare, de Ecclesie.

-Adunarea, conform spuselor apostolului Pavel din 1 Timotei 3:15, este considerată stâlpul şi temelia adevărului. Ea transmite mai departe adevărul prin predicarea Evangheliei, botezarea convertiţilor şi întemeierea de noi Adunări în care se învaţă toate poruncile lui Cristos. Dacă toate Adunările de pe pământul întreg ar cădea în apostazie, atunci credinţa şi rânduielile (botezul şi Cina) ar înceta să mai existe, fără ca cineva să fie mandatat de Dumnezeu să le reinstituie.

-Spre deosebire de celelalte teorii, principala ei problemă nu este ridicată de Scriptură, ci de istorie. Adversarii teoriei o contestă datorită insuficienţei datelor istorice care să demonstreze o succesiune neîntreruptă de Adunari . Până în prezent, nici o Adunare nu a reuşit să prezinte o succesiune completa, de necontestat. Aceste lucruri s-au datorat calamitaților naturale, incendiilor și nu în ultimul rând persecuțiilor. Mărturiile pe care le deținem le avem de la adversarii noștrii care dacă ar fi fost cu putință nu ar fi pomenit niciodata de noi.

Noi credem că acest principiu este susținut de Cristos Domnul în Scriptură :
Mat . 16.18: ,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Adunarea Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. ’’
Mat. 28. 20: ,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.
Efeseni in 3. 20-21: ,, Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Adunare şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. “
Iuda 3: ,, 3. Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.”
Apoc. 1.13: ,, Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.”

– Acest concept este sustinut de Adunările noastre cât și de înaintașii noștrii care au purtat diferite denumiri de-a lungul secolelor precum: Novațieni, Donatiști, Paulucieni, Montaniști , Waldenzi, Catari fiind în general cunoscuți sub denumirea de Anabaptiști .

Mărturii istorice despre susținătorii Succesiunii Neântrerupte :
Chiar istoricii adverşi poziţiei baptiste sau cei seculari nu exclud această teorie, iar unii chiar o afirmă.

a. Will Durant, istoric secular american: „La început, Anabaptiştii s-au manifestat în Elveţia, unde se poate să se fi strecurat creştinismul paşnic al valdensilor din Sudul Franţei sau al fraţilor cerşetori din Ţările de Jos” (Civilizaţii istorisite, vol. 18, p. 85).

b. Mircea Eliade, istoric al religiilor, român: „primele forme creştine erau mai aproape de acelea care au fost considerate mai târziu drept eretice”

c. Zwingli, reformator elveţian: „Învăţătura Anabaptismului nu este o noutate, ci pentru o mie trei sute de ani a cauzat mare tulburare în biserică, şi a căpătat aşa putere, încât încercarea în această epocă de a lupta contra ei pare zadarnică pentru un timp”

(Christian, O istorie a baptiştilor, vol. 1, p. 86).

d. Robert Barclay, istoric non-conformist englez: „După cum vom arăta, ascensiunea ‚Anabaptiştilor’ a avut loc cu mult timp înaintea formării Bisericii Angliei (1534), şi există de asemenea motive să credem că pe continentul European societăţi creştine mici, ascunse, care susţineau multe din opiniile ‚Anabaptiştilor’, au existat încă din vremurile Apostolilor. În sensul transmiterii directe a Adevărului Divin, şi al naturii adevărate a religiei spirituale, pare probabil că aceste Biserici au o descendenţă sau succesiune mai veche decât cea a Bisericii Romane” (The Inner Life of the Religious Societies, p. 11, 12).

e. Mosheim, istoric german lutheran: „În primul rând, eu cred că Menoniţii nu greşesc în totalitate atunci când se laudă cu o descendenţă dintre acei Waldenzi, Petrobrusieni şi alţii, care sunt de obicei denumiţi Martori ai adevărului înainte de Luther. Înainte de epoca lui Luther, existau ascunşi în aproape toate ţările Europei, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, foarte multe persoane, în a căror minţi era adânc înrădăcinat acel principiu pe care Waldenzii, Wickliffiţii şi Hussiţii l-au susţinut, unii mai ascuns, alţii mai deschis” (Institutes of Ecclesiastical History, William Tegg, Londra, 1867, p. 685)

f. Doctorii Ypeij şi Dermout, istorici reformaţi olandezi: „Am văzut acum că Baptiştii, care au fost în trecut numiţi Anabaptişti, şi în vremuri mai apropiate Menoniţi, au fost Waldenzii originali… Pe această bază, Baptiştii pot fi consideraţi ca fiind singura comunitate religioasă care a rezistat din zilele apostolilor, şi ca societate Creştină care a păstrat curate doctrinele Evangheliei în toate veacurile. Economia externă şi internă a Baptiştilor, în totalitate corectă, tinde să confirme adevărul disputat de Biserica Catolică, că Reforma care a avut loc în secolul şaisprezece a fost necesară în cel mai înalt grad şi în acelaşi timp respinge noţiunea eronată a Catolicilor că denominaţia lor este cea mai veche.” (Geschiedenis Der Nederlandsche Hervormde Kerk, Breda, 1819)

g. Schaff, istoric prezbiterian american: „Anabaptiştii nu au inventat opoziţia lor faţă de botezul pruncilor, fiindcă întotdeauna au existat grupări în Biserică ce au fost antipedobaptiste.” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia, vol. I, p. 370)

h. Leonard Verduin, istoric prezbiterian american: „Ceea ce a erupt în cel de-al Doilea Front (aripa stângă, radicală a reformei) a fost o resurgenţă a acelor tendinţe şi opinii care existau deja de secole împotriva ordinii medievale; a fost legată de cercurile antice în care, în ciuda persecuţiei, un corp de opinii şi convingeri antice erau încă în viaţă. Nu a fost ceva care s-a ridicat, fără o rădăcină mai adâncă, din evenimentele care au avut lor în 1517.” (The Reformers and their Stepchildren, p. 14) „Disidenţa împotriva ordinii medievale era deja veche de un mileniu şi extrem de răspândită” (Ibid., p. 15). „Stânga Protestantă a fost moştenitoarea lumii subterane medievale. Avea categorii de gândire şi un vocabular apărut din ereziile medievale târzii, … un vocabular care a existat înaintea Reformei şi avea propria-i putere şi propriu-i impuls, cu totul separat de Luther (Ibid, p. 35-36). „…sursele nu disting nici o persoană ca întemeietor al rebotezării în secolul şaisprezece… Cum a apărut anonim o asemenea practică atât de radicală este mai mult decât ciudat – dacă se presupune, aşa cum este voga, că Anabaptismul a fost un simplu produs al secolului şaisprezece.

Dar această tăcere în privinţa aceluia care trebuie creditat cu ideea devine întru totul explicabilă imediat ce se realizează că ceea ce a fost cunoscut ca Anabaptism în timpurile Reformei nu a fost nicidecum ceva nou… Nimeni nu este creditat cu inventarea Anabaptismului secolului şaisprezece pentru motivul suficient că nimeni nu l-a inventat” (Ibid., p. 189). „Rebotezarea este tot atât de veche pe cât constantinianismul” (op. cit., p. 190)

2. Unii din cei mai renumiţi istorici baptişti aprobă sau susţin această teorie – răspuns la acuzaţia că istoricii ce susţin aşa ceva sunt „de mâna a doua”

a. Alexa Popovici, istoric baptist român – „Deşi noi nu punem accentul pe vreo succesiune care să valideze autenticitatea creştină, ci ţinem mult mai mult la o identitate de crez şi de practică, totuşi, dacă ar trebui să prezentăm şi o asemenea succesiune, ea există şi poate fi probată istoric. Înaintea existenţei anabaptiştilor au existat alte grupări religioase, care au avut acelaşi crez şi aceleaşi practici aplicate după învăţătura Noului Testament” (Istoria Anabaptiştilor din România, Ed. Făclia, p. 289-290).

b. Bertalan Kirner, istoric baptist maghiar – „În timpul Reformei, aceste concepţii baptiste (botezarea prin scufundare) stârniseră multe controverse. Renumiţii reformatori, Zwingli, Luther şi Calvin purtau discuţii aprige cu baptiştii, şi îi puteau învinge doar prin forţă şi moarte.” (Viaţa misionarului Mihaly Kornya, p. 40). Liderii anabaptişti martiri Felix Manz, Michael Sattler, Balthasar Hubmaier şi Jorg Blaurock sunt menţionaţi ca predicatori baptişti.

c. John T. Christian, istoric baptist american – „Sunt foarte conştient de imperfecţiunile acestei cărţi, dar prezintă multe informaţii care înainte nu s-au găsit în nici o istorie a Baptiştilor. Am urmărit pe tot parcursul cărţii metoda ştiinţifică de investigaţie şi am lăsat faptele să vorbească de la sine. Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a Baptiştilor din zilele lui Hristos până în prezent. Trebuie amintit că Baptiştii se găseau aproape în fiecare colţ al Europei. Când am găsit o legătură între două grupuri, am afirmat acest fapt, dar când nici o legătură nu a fost vizibilă, nu am încercat să construiesc una. O sinceritate directă este sigura direcţie care trebuie urmărită. Totuşi, din fericire, fiecare fapt adiţional descoperit nu face decât să facă probabile asemenea legături în fiecare caz. Eu am o atitudine expectativă faţă de viitor. Întâmpin bucuros orice investigaţie, fiindcă adevărul nu are de ce să se teamă de lumină.” (O istorie a baptiştilor, p. 6)

Christian a avut două doctorate, membru în American Society of History, Academia franceză de Istorie, Societatea greacă de Arheologie creştină, a făcut mai multe vizite în Europa pentru cercetări originale şi strângere de documente.

3. Această poziţie nu a fost produsul secolului XIX, ci a fost susţinută de istorici baptişti anteriori.

a. Thomas Crosby, primul istoric baptist englez, în 1738: „Dar ceea ce este mai evident pentru cercetarea noastră spre găsirea primei apariţii a acestei secte este, că aceşti bărbaţi nu au avansat această opinie privitoare la botez ca un lucru cu totul nou, ci ceva ce a fost învăţat de alţii, care au respins ca şi ei erorile şi corupţiile bisericii Romei; şi au afirmat că aceasta a fost opinia Waldenzilor şi Petrobrusienilor, care au fost înaintea lor. Ei nu s-au considerat pe această bază drept capi şi întemeietori ai unei secte sau religii noi…” (The History of the English Baptists, vol. 1, p. xxvi)

b. Joseph Hooke, apologet baptist englez, în 1701, vorbind despre începutul „sectei” Anabaptiştilor: „…dacă ar fi neîndoielnic că nu este mai veche decât războiul de la Munster… m-aş decide să o părăsesc şi i-aş îndemna şi pe alţii să facă la fel. Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” „…suntem fermi convinşi, şi de aceea afirmăm cu tărie, deşi în smerenie, că această religie reprezintă exact acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost pentru prima oară numiţi creştini în Antiohia, Fapte 11:26…” „…şi de atunci încoace a existat continuu în lume, fiind urâtă în toate veacurile…” (A Necessary Apology for Baptized Believers, Londra, 1701)

c. John Spittlehouse şi John More, apologeţi baptişti englezi tipăresc o lucrare în 1652, intitulată: O Apologie a Succesiunii Continue a Bisericii Primare a lui Isus Cristos (numită eronat acum Anabaptişti), din vremea Apostolilor până în prezent

Concluzie: teoria succesiunii (a existenţei în fiecare veac a Adunărilor lui Cristos) este, din punct de vedere istoric, una validă, având suficient suport pentru a fi admisă chiar de istorici adverşi sau seculari. Din citatele alese, rezultă că această teorie nu este nouă printre baptişti, ci este susţinută de cei mai vechi istorici şi apologeţi baptişti; este apărată nu de istorici de mâna a doua, ci de cel mai înalt rang; este recunoscută de mari adversari şi admisă ca probabilă de unii din cei mai mari istorici seculari.

Precizare despre cei pe care i-am numit anabaptiști (re-botezați) – la cine m-am referit

Am văzut cum mai mulți autori, chiar și calviniști, au încercat să dovedească că urmașii ucenicilor Domnului au existat continuu (în număr mic) până la apariția neo-protestanților, care sunt urmașii lor ( vedeți link ). Acești anabaptiști nu au fost niciodată calviniști și chiar s-au opus degradării reformei, ajunsă la stadiul de cuvinte multe dar fără conținut de umblare reală cu Domnul pe calea mântuirii (am arătat într-un articol anterior de ce s-a ales doar un fâs mare de ideile lor mărețes-a amestecat Calvin și a mințit cu mântuirea ușoară). Acești ucenici numiți impropriu anabaptiști trebuie deosebiți de cei apăruți cu 400 de ani în urmă (când spun unii baptiști că au apărut). Pe cei care au fost urmașii ucenicilor Domnului Isus de-a lungul veacurilor îi numim (impropriu) anabaptiști pentru că așa i-au numit cei din jur: re-botezați. Ei nu erau cu adevărat re-botezați (din nou) la maturitate, pentru că nu fuseseră botezați când au fost copii. Botezul lor a fost botezul Biblic, la maturitate. (Cei din lume care au devenit anabaptiști puteau fi numiți corect anabaptiști, re-botezați, probabil de la re-botezarea noilor convertiți li s-a dat acest nume). Când am scris despre anabaptiști, m-am referit la aceștia și la credința lor adevărat creștină (arministă, cu fapte, dusă pe calea mântuirii până la capăt), la cei care au existat de-a lungul veacurilor. Slăvit să fie Dumnezeu pentru credința lor cu adevărat creștină (fără mântuire ușoară), la fel cu credința baptiștilor, zeci de ani în vremea comunismului!

Suntem urmași ai ucenicilor Domnului Isus, cei care credeau în mântuirea cu fapte, dusă până la capăt. Dacă primiți credința falsă, calvinistă, degeaba ați crezut!

1 Corinteni 15.1. Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas 2. şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o – vă las plăcerea să căutați și să citiți în Iacov 2 ce fel de Evanghelie și credință am primit; altfel – cu mântuirea ușoară calvinistă = odată mântuiți, pe veci mântuiți, degeaba aţi crezut.

Diferențele fundamentale între anabaptiști și protestanții reformați (calviniști) în privința mântuirii

Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantin. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești vechi frați evanghelici au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.

Mântuirea
Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute – ce a fost este iertat, poți face orice că nu îți pierzi mântuirea! Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin (cu) fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară” a spus Menno Simons (c1496-1561) învățătura dracilor că odată mântuit ești pe veci mântuit.

Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte – despre care Iacov 2 spune clar că este moartă în ea însăși!, dar el vroia credința care se exprima prin fapte – mântuirea dusă până la capăt! Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau interconectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe (cunoaște), în primul rând.” – se vede că nici vorbă de erezia nimicitoare mântuire numai prin har, numai prin credință, nu există cădere din har etc.
Ei au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens.

De ce nu îi suportau protestanții reformați (calviniști) pe anabaptiști – ce se întâmplă în bisericile baptiste care devin eretice calviniste

Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute. Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin (cu) fapte (am luat de aici / bisericiarad.ro / articol / ). Această diferență se vede foarte clar în bisericile baptiste din România după Revoluție. După ce în vremea comunismului, baptiștii au fost creștini (arminiști), asemănători neo-protestanților, după Revoluție lupii răpitori au răspândit erezia calvinistă (forma ei cea mai toxică): mântuirea este (numai) prin har, numai prin credință, și mai ales că odată mântuit ești pe veci mântuit. Baptiștii vechi creștini erau ca anabaptiștii: accentuau nașterea din nou și umblarea cu Domnul pe calea mântuirii. Au apărut calviniștii pentru care nici mâcar nu există calea mântuirii, sau dacă vorbesc despre ea, vorbesc doar teoretic. Ei au schimbat Adevărul Bibliei cu erezia calvinistă: odată ce te-ai mântuit ești pe veci mântuit și nu trebuie să faci nimic, sau, dacă vorbesc despre fapte bune o fac doar teoretic. Practic, odată ce ești mântuit pentru totdeauna nici măcar nu contează ce faci! Această erezie nimicitoare a ruinat multe biserici baptiste, devenite calviniste. Am văzut suflete ruinate, care au trăit erezia și au făcut orice, pentru că au crezut că mântuirea oricum nu și-o pierd!

Nu am avut nevoie de lupii răpitori care au răspândit erezia calvinistă, baptiștilor le era bine să rămână creștini (asemănători celorlalți neo-protestanți)!

lup oaie 74604519875_image_(1)

Neo-protestanții sunt urmași ai anabaptiștilor. Deosebiri între anabaptiști și protestanți (reformați)

Anabaptiștii se deosebeau de reformați prin:
• Radicalismul. Anabaptiștii criticau reformatorii pentru lipsa voinței lor de a urma convingerile biblice. Erau convinși că Scripturile aveau autoritate etică și viața bisericească, și pentru doctrină, pe care reformatorii nu o admiteau. Spre disconfortul lor, anabaptiștii aminteau reformatorilor de vederile lor radicale de la începuturi, pe care le părăsiseră.
• Restituirea. Anabaptiștii credeau că biserica oficială este căzută dincolo de reformă. Restaurarea creștinismului NT era necesară, ceea ce necesita libertatea de controlul statului și de tradițiile ecleziastice. Anabaptiștii îndemnau la separarea bisericii și a societății și respingeau sistemul creștin, în care biserica și statul erau împreună, și care domina cultura europeană din sec. 4 începând. Ei au susținut timp de secole că biserica oficială se află în eroare, nu doar cu privire la anumite doctrine, ci ca identitate și relație cu societatea.
• O tradiție alternativă. Anabaptiștii au fost descriși ca și copiii vitregi ai reformei, dar era o rezonanță cu mișcările anterioare, ca Unitas Fratrum, Waldensians și Lollards. Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantin. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești “vechi frați evanghelici” au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.

Anabaptiștii au început cu Hristos și au interpretat totul în lumina Lui, spre deosebire de reformatorii pe care anabaptiștii îi suspectau de faptul că încep de la pasajele doctrinale și încearcă să-L introducă pe Isus în ele (să Îl potrivească). Anabaptiștii refuzau să trateze Biblia ca pe o carte oarecare, privind-o ca pe o desfășurare a scopurilor lui Dumnezeu, NT oferind regulile eticii și vieții de biserică. Ei au provocat folosirea modelelor NT de către reformatori și au fost în dezacord cu ei în legătură cu botezul, războiul, zeciuiala, guvernul bisericesc și jurămintele. În dezbateri anabaptiștii s-au plâns că reformatorii foloseau pasaje din VT ilegitim pentru a pune deoparte învățăturile NT.

•Salvarea
Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin (cu) fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară” a spus Menno Simons (c1496-1561) .

Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte, dar el vroia credința care se exprima prin fapte. Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau interconectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe (cunoaște), în primul rând.”

•Biserica
Anabaptiștii au format biserici de ucenici dedicați, negând faptul că toți cetățenii trebuie să fie priviți automat ca membrii ai bisericii. Au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens. Au recunoscut rolul statului în guvern, dar au opus rezistență la controlul statului peste bisericile lor. Au respins botezul copiilor ca fiind nebiblic, forțat impus copiilor. Au acuzat modul în care clericii dominau viața bisericească, lipsa de disciplină bisericească și pedeapsa în chestiuni de credință. Când un frate vede pe fratele lui că se rătăcește, îl va avertiza conform poruncilor lui Hristos și îl va mustra într-un mod creștinesc și frățesc.”

•Evanghelismul
Reformatorii nu practicau evanghelismul. Unde aveau sprijinul statului, se bazau pe pedepse la fața locului (deși sunt exemple de evanghelism și plantare de biserici de către calviniști în Franța catolică, unde protestanții nu puteau folosi pedeapsa). Au presupus că pe teritoriile protestante biserica și societatea erau nedistincte, așa că politica lor era de a păstori oameni prin sistemul parohial, decât să îi evanghelizeze ca pe necredincioși. Anabaptiștii au respins această interpretare a bisericii și a societății și au refuzat folosirea pedepsei. S-au implicat într-o călătorie misionară spontană de a evangheliza Europa. Evangheliști ca Hans Hut (1490-1527) călătoreau mult, predicau în case și câmpii, întrerupeau slujbele bisericilor de stat, botezau convertiții și plantau biserici. Un astfel de evanghelism, ce ignora limitele naționale și parohiale, din partea unor oameni nepregătiți, a fost privit ca sfidător.

Îndemnau la dragoste pentru dușmani și respect față de viața omenească. Nu jurau loialitate față de autoritățile seculare.

• Suferința
Anabaptiștii nu erau surprinși de persecuție. Știau că sunt văzuți ca și revoluționari, în ciuda dedicării lor față de non-violență; ca eretici, în ciuda dedicării lor față de Biblie; ca tulburători de status quo. Priveau suferința ca pe o supunere față de Hristos și de neevitat și biblică: suferința era un semn al adevăratei biserici, așa cum Isus a învățat în slujba de pe Munte. Persecuția anabaptiștilor de către protestanții reformați arată că reformatorii nu zideau o biserică biblică.

Cu precizarea că anabaptiștii au existat de-a lungul secolelor din vremea primilor ucenici ai Domnului (vedeți articolul / Neoprotestantii sunt urmasi ai anabaptistilor care au existat de-a lungul secolelor de la inceputul religiei crestine /), vedeți mai multe aici: / bisericiarad.ro / articol /

Neo-protestanții sunt urmași ai anabaptiștilor, care au existat de-a lungul secolelor de la începutul religiei creștine!

Neo-protestanții sunt urmașii creștinilor numiți anabaptiști, care se pare că au existat de-a lungul secolelor, din vremea primilor creștini.

În anul 313 d.Hr., împăratul Constantin a dat un decret numit Edictul de la Milano, în care le garanta oamenilor libertatea religioasă. Prin acest edict s-a oprit persecutarea creştinilor şi s-a proclamat libertatea conştiinţei. Aceasta a dus la o perioadă de linişte de care s-a bucurat Biserica adevărată. Apoi în biserică au fost atrași oameni care s-au alăturat bisericii de stat pentru avantajele materiale și sociale, astfel numărul mare de oameni care au fost botezaţi fără a avea roadele pocăinţei a condus la degradarea bisericii de stat. Biserica adevărată credea că botezul este valabil doar pe baza pocăinţei sincere și a mărturisirii de credinţă. Ea a rămas credincioasă învățăturilor lui Hristos. Novațian, un slujitor al Bisericii (au mai fost și alții ca el) a luat atitudine împotriva îndepărtării de la învățătura lui Hristos. El nu a acceptat ca valabil botezul bisericii apostate. A botezat pe cei care se alăturau Bisericii adevărate chiar dacă ei fuseseră deja botezaţi – se vede că anabaptiștii existau din primele secole ale creștinismului.
Când Biserica a insistat asupra rebotezării celor convertiţi, creştinii din biserica de stat au început să-i numească anabaptiști. Cuvântul anabaptist înseamnă rebotezat. Denumirea a fost folosită de cei ce îi batjocoreau și a ajutat cel mai bine la identificarea lor în secolele care au urmat.
Această învățătură a botezării credincioşilor a adus persecuții pentru creştini, dar ei au rămas fideli credinţei că botezul era valabil numai pe baza pocăinţei sincere şi a mărturisirii credinţei. Biblia ne spune că Biserica lui Hristos va continua să existe până la sfârșitul vremii. Dacă privim în istorie este dificil să găsim relatări precise ale acestor vremuri pentru că Biserica adevărată a fost persecutată și încă nu era descoperit tiparul. De-a lungul acestor vremuri de mari încercări, Dumnezeu Și-a păstrat în mod miraculos Cuvântul și Biserica. Au fost întotdeauna creștini care nu au urmat practicile bisericii catolice, trăind vieți curate în ciuda păcatului din jurul lor. Au fost în număr mic dar au păstrat credința adevărată. În același timp au existat și cei care nu puneau preț pe Cuvânt (să nu îi confundăm cu credincioșii adevărați!), ci trăiau după cum simțeau și au luat-o razna (astăzi sunt numiți carismatici).

Au apărut protestanții, care cu toate că au protestat împotriva tradiţiilor şi a învăţăturilor Bisericii Romano-Catolice nu au întemeiat biserici separate de stat şi nu au practicat disciplinarea aşa cum au făcut anabaptiştii.
Pe măsură ce conducătorii protestanţi au început să-şi formeze propriile guverne cu religia lor de stat, au încercat să-i forţeze pe fraţii anabaptişti să se alinieze cu ei. Anabaptiştii fideli au suferit de pe urma bisericilor protestante, fiind prigoniți și de protestanți (și de catolici). Luther a încercat să zdrobească credinţa waldenzilor şi a altor anabaptişti, dar n-a putut. Exasperat şi mâniat a declarat la un moment dat: ,,Ei au fost timp de secole experţi în folosirea Scripturii”. Chiar dacă a spus asta la mânie, Luther a mărturisit că anabaptiştii sau biserica anabaptistă era biserica tuturor vremurilor. Anabaptiștii, nu ereticii cu mântuirea pe veci (care și-au îmbrăcat doctrinele false în lumina satanei ca să pară adevărate, acest lucru se vede foarte bine în scrierile lor, de exemplu din ele reiese că / Dumnezeu este un monstru / )

Anabaptiştii nu au fost nici catolici, nici protestanţi! În timpul Reformei, ei au luat atitudine împotriva doctrinelor false din bisericile catolice şi protestante. Ei au rămas un popor separat, credincioşi moştenirii primite de pe vremea apostolilor. Chiar dacă reformatorii protestanţi au ţinut la anumite adevăruri ale Evangheliei, anabaptiştii nu i-au acceptat ca fraţi. A existat şi o mişcare anabaptistă, strâns legată de Reforma de la Zürich, Elveţia. Ei au început în 1525 când trei persoane, Conrad Grebel, Felix Manz şi Georgie Blauroch s-au botezat unul pe altul şi au format o biserică.
Un document impotant al adevăraţilor anabaptişi din perioada Reformei, a fost relatarea scrisă a unei conferinţe ţinute în 1527. Pentru întăritrea şi reafirmarea convingerilor, ei au scris o mărturisire de credinţă. Aceasta cuprindea şapte afirmaţii simple, care însumau principii importante ale adevărului:
Botezul este numai pentru credincioşi.
Biserica trebuie să exercite disciplinare strictă.
Comuniunea este doar pentru sfinţi (fraţi).
Membrii trebuie să trăiască separat de lume şi să ocolească bisericile lumeşti.
Păstorii sunt aleşi de adunare şi sprijiniţi de congregaţie ca să înveţe şi să mustre.
Tuturor li se cere o atitudine pacifistă. Nici unul nu trebuie să ia parte la războaie sau la viaţa politică.
Jurămintele erau interzise.

Menonitii
S-a crezut în general că anabaptiștii erau un singur popor fără a se observa că au existat grupuri radicale și neadevărate care au umbrit credința creștinilor adevăraţi. Totuși au fost și frați care au păstrat credința adevărată. Aceasta a fost și este Biserica lui Hristos.
Au existat anabaptiști în aproape toate părțile Europei, cei mai marcanți prin viața și martirajul lor au fost în Elveția, Germania, Austria, Olanda. În unele țări precum Austria persecuția a fost atât de puternică încât aproape că au fost eliminați. Datorită persecuției comunicarea între ei era foarte dificilă, dar și așa a existat o relație strânsă între anabaptiștii din Europa.
Mulți dintre cei care erau numiți waldenzi și anabaptiși au ajuns să fie cunoscuți sub numele de menoniți. Această denumire a lor a fost dată datorită unui conducător al anabptiștilor din Olanda cu numele de Menno Simons. El nu a fost întemeietorul unei noi congregații, menoniții fiind în realitate vechii waldenzi și anabaptiști. El a spus: ,,Nu m-am simțit demn când am fost chemat la această slujire de către un popor care a fost gata să asculte de Hristos de Cuvântul Său, care în teamă de Dumnezeu a trăit o viață devotată, slujind în dragoste vecinilor lor, a purtat crucea persecuției, a căutat binele și mântuirea tuturor oamenilor, a iubit dreptatea și adevărul, urând răutatea și nedreptatea.” – nu erau iubitori de erezii nimicitoare: odată mântuit ești pe veci mântuit, nu există cădere din har, mântuirea nu se poate pierde și alte minciuni ale satanei!

Mărturisirile declarate pe vremea aceea arată credința și unitatea lor.
Una din mărturiile de credință este Mărturisirea de credință de la Schleitheim, din anul 1527, redactată de către martirul Michael Satler. Această mărturisire cuprinde șapte articole simple care însumează principii importante ale adevărului.
O altă mărturisire de credință care mai este și astăzi folosită este formată din cele Cele 33 Articole ale Credinței redactate de către Peter J. Twisck, născut în 1565. El a fost un conducător al anabaptiștilor.
Cea mai importantă a fost Mărturisirea de credință de la Dortrecht care este cunoscută și sub numele de: Cele 18 Articole ale Credinței. Aceste articole au fost redactate Adriaan Cornelisz conducător în congregația menonită Flamandă de la Dortrecht. La 21 aprilie 1632 această mărturie a fost adoptată și semnată într-o conferință a bisericii. Noi suntem urmașii anabaptiștilor. Și atunci de ce să nu mai putem de grija ereziilor nimicitoar: odată mântuit ești pe veci mântuit, mântuire (numai) prin har, prin credință (în Iacov 2 ni se spune că este a dracilor și nu mântuie), harul irezistibil obligă la pocăință dar numai pe moment, că apoi nu mai scapi de mântuire nici să vrei, orice ai face, suveranitatea arbitrară etc.

Puteți vedea aceste Declarații de credință aici:
/ Istoria anabaptistilor /

Mai multe / vedeți categoria / (în special / vedeți articol / și / articol / ) .