Mântuire fără pocăință?

Cine predică mântuirea fără pocăință? Nimeni în mod direct.

Dar dacă îi convingi pe oameni că sunt mântuiți numai prin har, numai prin credință, pe veci, unde mai încape necesitatea faptelor vrednice de pocăință?! Deja sunt (se pretind) mântuiți pe veci.

De la mântuirea care trebuia dusă până la capăt s-a ajuns la mântuirea pe moment și gata (și alții au văzut că mântuirea este tot mai superficială). Nu cumva asta este mântuire fără pocăință? Cei care propovăduiau mântuirea pe veci (care nu se poate pierde) erau purtați doar de obsesia lor și au uitat să mai ceară oamenilor și fapte vrednice de pocăință. Unii dintre cei care au făcut școli teologice în afară, au preluat și răspândesc învățătura că Dumnezeu i-a ales pe unii oameni și această alegere este obligatorie, pe veci, nu mai scapă (orice ar face). Am văzut scrise pe diverse bloguri că oamenii nu au nici un rol în mântuirea lor, că unii (puțini) au fost predestinați la mântuire. Ești mântuit, dacă asculți sau dacă nu. Iar această mântuire este pe veci. În mare măsură, până la noi a ajuns un calvinism superficial, care oferă o mântuire superficială pe veci și nu prea mai cere nimic.

Chiar traducerea Cornilescu ar vrea să învețe că poți fi mântuit numai prin credința teoretică, în Ioan 3.38. Traducerea corectă este: Cine crede în Fiul are viaţa (veșnică); dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

În obsesia unora cu propovăduirea mântuirii (superficiale) pe veci, unde mai este pocăința (cu roade vrednice)? (în afară de o pocăință pe moment, apoi ești gata mântuit pe veci).

Sau în obsesia că Dumnezeu i-a ales pe câțiva și i-a mântuit pe veci (fără voia lor, fără ca aceștia să știe ce se întâmplă), nu mai încape necesitatea pocăinței. Dacă ești ales obligatoriu și nu mai scapi de mântuire, unde mai este necesitatea pocăinței? Unde mai este necesitatea umblării pe cale până la capăt, cu ajutorul Duhului Sfânt, dacă orice ai face, nu mai poți să îți pierzi mântuirea?

Am cunoscut oameni care au crezut erezia că mântuirea nu și-o mai pot pierde și au făcut orice. Dumnezeu este de vină, că nu i-a ales? Nu, vinovați sunt cei obsedați de mântuirea pe veci (ești îndreptățit înaintea lui Dumnezeu numai prin credință și nu mai scapi, așa rămâi) și care au omis în mare măsură să îi învețe pe oameni să facă ce le-a poruncit Domnul Isus – vedeți Matei 28 ultimele versete.

Dacă pe unii i-au convins că sunt mântuiți pe veci (am cunoscut de-aceștia care credeau sincer că pot face orice, că sunt mântuiți pe veci și trăiau ca cei din lume, chiar mai rău), unde mai încape cerința de pocăință? Cum mai poți cere să fie ucenic unuia care a devenit ca o stâncă, de împietrit în mântuirea lui pe veci?

Cu câteva zeci de ani în urmă, au apărut scriitori care doar au piratat protestantismul, au uitat de spiritul lui și au luat numai ce le-a plăcut (cum zice Biblia, că își vor da învățători după poftele lor) și au dat oamenilor o mântuire pentru veci, pe moment. A ajuns așa de cumplit fanatismul lor, încât se consideră că mântuirea pe moment pentru veci este calvinism, iar orice responsabilitate a oamenilor în mântuirea lor este arminism. Americanii (de la ei ne-a venit obsesia pentru mântuirea pe veci) au observat că erezia produce victime și s-au sucit și au zis că dacă Dumnezeu ne-a ales, și noi trebuie să ne facem partea noastră (îi numea cineva carminiști). Spuneți unui fanatic treaba asta (să ne facem partea noastră în propria mântuire) și să vedeți cum se schimonosește! Se cred mântuiți pe veci numai prin har și numai prin har și unii își poartă harul mai rău ca cei din lume. Dar după ce americanii s-au mai domolit și și-au mai revenit din acel fanatism, la noi unii găsesc și traduc fanatismele vechi.

În aceste fanatisme (cu alegerea obligatorie), unde mai încape pocăința? Oricum nu îți mai poți pierde mântuirea (așa trăiesc unii).

Au observat și alții că în bisericile unde s-a propovăduit mântuirea pe veci, oamenii au devenit tot mai neinteresați de pocăință, tot mai reci. Nu prea îi mai interesează nimic. (Există și unii care au râvnă, dar sunt excepții). De la delăsarea pentru fapte vrednice au ajuns la delăsarea privind facerea de ucenici. Oricum, sunt mântuiți pe veci, deja cu un picior în rai (chiar dacă unul le mai este pe pământ).

Am citit pe un alt blog această întrebare, că cine predică mântuirea fără pocăință. Nimeni nu predică așa ceva, dar asta se înțelege din obsesia mântuirii pe veci. Așa au înțeles unii, au trăit asta și au ajuns mai jos decât cei din lume și se cred sincer aproape ajunși deja în sînul lui Avraam.

Probleme ale apariției vieții la întâmplare

În mod surprinzător, ipoteza evoluționistă a dovedit foarte bine existența unui Creator, mai bine ca orice altceva. Atei care chiar au vrut să vadă adevărul, l-au găsit și admirat pe Creator în creația Lui.
Să ne întoarcem la experimentul lui Miller, cel care a obținut aminoacizi într-o atmosferă primordială. Ceea ce nu ni se spune este că a folosit niște capcane pentru a extrage substanțele obținute și care puteau fi distruse de substanțele toxice din mediul în care au fost obținute.
http://www.descopera.org/originea-vietii/
In experiment s-a folosit apa, metan, amoniac si hidrogen. Au fost inchise intr-un tub steril de sticla sub forma de bucla inchisa. Tubul era alcatuit din doua sectiuni majore, una care a fost umpluta cu apa, iar cealalta avand doi electrozi. Apa era incalzita entru a se evapora, iar electrozii simulau fulgerul trecand prin atmosfera (prin vaporii de apa). Apoi atmosfera era racita din nou pentru ca apa sa se condenseze, iar ciclul se repeta din nou.
/ wikipedia.org/ Miller – Urey_experiment /
Substanțele din experiment au conținut N,C,H,O și într-o primă fază a rezultat și HCN, temutul gaz de luptă acid prusic, cunoscut și ca Zyklon B. Ce s-ar fi făcut primele forme de viață să apară într-o atmosferă extrem de toxică, care conținea acid cianhidric?
În alte experimente a fost folosit și H2S (emis în atmosfera primordială de vulcani), alt gaz toxic.

Și uite așa, au ajuns la început, adică nu au obținut nimic (dacă nu obțin nici măcar o formă de viață biologică, nu are ce să evolueze). Sigur că ei folosesc denumiri ca ”descoperire fascinantă”, dar sunt doar vorbe goale, așa cum unii folosesc expresii ca ”sola fide”, ”harul suveran”, ”harul irezistibil” etc ca să dovedească că există mântuire fără pocăință. Nu există!

Matei 3.7… Pui de vipere, cine v-a învățat că există mântuire fără pocăință, pe veci și gata, te-ai mântuit și nu mai scapi?

Evoluționism ”științific”

Ca nu cumva să acceptăm existența unui Dumnezeu creator, ateii au produs și susținut teologia evoluționistă: că materia a prins viață și a avoluat de la formele simple la cele mai complexe. De ce este o teologie? Pentru că încearcă să Îl înlocuiască pe Creator cu întâmplarea. Formele de viață rezultate sunt lipsite și de suflet (doar Creatorul poate crea suflete) și de valoare, pentru că întâmplarea nu produce valori. Ipoteza evoluționistă nu a fost o teorie științifică, pentru că nimeni nu a dovedit-o, ci o teologie demonică.
Doar Creatorul poate crea valori, punând în creațiile sale propria valoare.
De atunci, toți marii dictatori care au comis genocide au fost atei care nu au văzut valoare în oameni. Statele totalitare sunt atee. Materia care a prins viață la întâmplare nu avea valoare.

Să analizăm pe scurt ipoteza evoluționistă
Ca să poată să-L dea pe Creator la o parte, ateii au trebuit să pună ceva în loc. Darwin a zis că formele de viață biologică (materială) evoluează de la simplu la complex, dar a trebuit să fie explicată și apariția vieții (cum materia moartă a prins viață).

http://www.descopera.ro/stiinta/928926-de-la-materia-neinsufletita-la-biosfera
Cu numai câteva zeci de ani în urmă, Miller a făcut experimentul care îi poartă numele. A pus într-un recipient un amestec de metan, amoniac, hidrogen, apă (vapori) și a supus amestecul unor descărări electrice. A obținut substanțe organice care au putut fi considerate moleculele vieții.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/biochimie/Peptide-si-polipeptide68.php
Iar dacă apoi moleculele vieții (biologice) se asociază în peptide și polipeptide, am obținut cărămizile vieții. Și așa au pornit pe drumul care părea să explice apariția vieții (materiale) pe pământ și evoluția până la formele de viață biologică superioară. Structurile polipeptidice s-au organizat (de către cine au fost organizate?), au evoluat. Se zice că primele forme de viață au evoluat în continuare și așa au obținut ceea ce voiau: eliminarea Dumnezeului creator și eliminarea oricărei valori a formelor de viață superioară. Dacă ești o amibă mai evoluată (apărută la întâmplare), ce valoare crezi că ai? Cât o amibă! Valoarea pe care ți-o dai singur, o ai.

Și dacă ai fost ales și obligat la mântuire (nu că te-ai pocăit tu, ci că zeul-computer te-a ales arbitrar și te-a mântuit cu de-a sila), ce valoare ai tu? Ce valoare are o mântuire teoretică opusă mântuirii practice arministă creștină? ”Pui de vipere”, i-a numit Ioan botezătorul pe cei care s-au crezut aleși și mântuiți pe veci numai prin credință, numai prin apartenență (cu harul ieftin) și atât.

Ce valoare pentru veșnicie au cei mântuiți numai cu credința teoretică?

Monstrul numit Dumnezeu (2)

Continuarea articolului Monstrul numit Dumnezeu, care i-a așezat pe oameni în linie ca pe popice și a dat în ei cu bila numită ”dracul suveran”.

Vă prezint pe scurt câțiva dintre marii dictatori care au comis genocide, chiar împotriva celor pe care ar fi trebuit să îi conducă, să îi ridice spre mai bine.

Dictatorul comunist (ateu) Pol Pot a produs 2,2 milioane victime (din totalul de 8 milioane) în numai 4 ani, în Cambogia

https://en.wikipedia.org/wiki/Pol_Pot

Efectele combinate ale execuțiilor, condițiilor grele de muncă, malnutriției și îngrijirilor medicale precare au provocat moartea a aproximativ 25% (un sfert) din populația cambodgiană.

Cercetările moderne au localizat 20.000 de morminte comune din epoca khmerilor roșii în toată Cambodgia. Diverse studii au estimat numărul morților între 740.000 și 3.000.000 – cel mai frecvent ajungând la numere cuprinse între 1,7 milioane și 2,2 milioane, probabil că jumătate din aceste morți se datorează execuțiilor, iar restul sunt atribuite înfometării și bolilor. Analiza demografică realizată de Patrick Heuveline sugerează că între 1,17 și 3,42 milioane de cambogieni au fost uciși. Demograful Marek Sliwinski a concluzionat că cel puțin 1,8 milioane au fost uciși între 1975 și 1979, pe baza declinului total al populației. Cercetătorul Craig Etcheson al Centrului de Documentare din Cambodgia sugerează un număr de decese între 2 și 2,5 milioane, cu un număr „cel mai probabil” de 2,2 milioane. După cinci ani de cercetare a aproximativ 20.000 de morminte, el concluzionează că „aceste morminte în masă conțin resturi de 1.386.734 de victime ale executării”. O anchetă a ONU a raportat 2-3 milioane de morți, în timp ce UNICEF a estimat că 3 milioane au fost uciși. Înșiși khmerii roșii au declarat că au fost uciși 2 milioane – deși au atribuit aceste morți unei invazii ulterioare vietnameze. Până la sfârșitul anului 1979, oficialii ONU și Crucea Roșie avertizau că alte 2,25 milioane de cambodgieni ar putea muri de înfometare din cauza „aproape distrugerii societății cambodgiene sub regimul premierului Pol Pot”, majoritatea fiind salvați de ajutor internațional după Invazia vietnameză. În plus, au murit de foame între 1979 și 1980 încă 300.000 de cambodgieni, în mare parte ca urmare a efectelor ulterioare ale politicilor khmerilor roșii.

 

Marea foamete din China a ucis zeci de milioane de chinezi (în numai 3 ani au pierit atâția oameni cât aproape de două ori populația României de azi), pe fondul unor dezastre naturale, dar nu în mare măsură datorită acestor dezastre, ci din cauza colectivizării comuniste (atee) din timpul Marelui salt înainte (comunist ateu).

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Chinese_Famine

Foametea
Marea foamete chineză a fost cauzată de o combinație de condiții meteorologice nefavorabile, presiune socială, gestionare greșită economică și schimbări radicale ale agriculturii impuse de reglementările guvernamentale.

Mao Zedong, președintele partidului comunist chinez, a introdus schimbări drastice în politica agricolă care a interzis proprietatea particulară a fermelor. Nerespectarea politicilor a dus la pedepse. Presiunea socială impusă cetățenilor în ceea ce privește agricultura și afacerile, controlate de guvern, a dus la instabilitatea statului. Datorită legilor adoptate în această perioadă și a ”marelui salt înainte” în perioada 1958–1962, potrivit unei recenzii de carte din New York Times, aproximativ 36 de milioane de oameni au murit de înfometare în această perioadă.

Alături de colectivizare, guvernul central a decretat mai multe schimbări în tehnicile agricole bazate pe ideile pseudoscientistului sovietic Trofim Lysenko. Una dintre aceste idei a fost plantarea plantelor foarte apropiate, prin care densitatea răsadurilor a fost inițial triplată și apoi dublată din nou. Teoria era că plantele din aceeași specie nu ar concura între ele. În practică au făcut-o, ceea ce a micșorat creșterea și a dus la randamente mai mici.

Jurnalistul chinez Yang Jisheng a concluzionat că au existat 36 de milioane de decese din cauza înfometării (în timp ce alte 40 de milioane nu au reușit să se nască, astfel încât „pierderea totală a populației din China în Marea Foamete a ajuns la 76 de milioane”; cu toate acestea, unii cercetători susțin că cei 40 milioane de oameni care „nu au reușit să se nască” nu ar trebui să fie numărați, deoarece nu au existat niciodată în primul rând, cu excepția unei simple speculații statistice pe hârtie). Termenul „Trei ani amari” este adesea folosit de țăranii chinezi pentru a se referi la această perioadă.

 

Ce au în comun acești dictatori, ca și alții? Că sunt comuniști atei. De ce avea nevoie comunismul să fie ateu? Ca să poată dispune de oameni. Întâmplarea nu are valoare! (zicem că s-a întâmplat și gata). Deveniți un rezultat al întâmplării (evoluționismul a părut că poate explica apariția vieții la întâmplare și apoi dezvoltarea unor forme de viață biologică, nu spirituală, din formele mai simple), oamenii nu mai aveau nici o valoare. Statul ateu și mai ales dictatorul ateu putea dispune de aceste ființe fără valoare după cum dorea, fără să dea socoteală nimănui, întâmplarea oricum nu are valoare.

Cum ar fi fost ca doctrinele harului (sunt ale dracilor) să fie adevărate? Dumnezeu să fi făcut o lume în care să creeze omenirea și să condamne la chinuri veșnice zeci de miliarde de oameni, în mod ARBITRAR (adică la întâmplare), fără să îi întrebe măcar? Este, în mod evident pentru noi, vorba de satana care se preface în înger de lumină (este bine că i-a ales pe aceia pe care i-a vrut, dar cu restul cum rămâne?).

Tot felul de lupi răpitori au adus și răspândit și la noi învățătura dracilor că mântuirea nu se poate pierde, cunoscută și ca odată mântuit pe veci mântuit. Unii au spus-o direct, alții mai lipsiți de inteligență (sau care nu și-o folosesc, dacă o au) ne-au murdărit bisericile cu Doctrinele dracilor (a căror învățături le propovăduiesc), pe care cu obrăznicie le numesc doctrinele harului: că un monstru (pe care ei îl numesc Dumnezeu, dar care este dumnezeu fals) i-a ales numai pe unii pentru mântuire (ca un dictator nebun, nu i-a vrut pe toți la mântuire), harul prins cu ocaua mică nu a fost pentru toți (în contradicție directă cu Tit 2.11 Căci harul lui Dumnezeu, care aduce – oferă, nu obligă – mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat), Duhul Sfânt nu s-a ajuns la toți (o fi avut și altceva de făcut, în Univers sau este prea mic și prea slab). Câtă încredere să ai într-un monstru? O asemenea mântuire la întâmplare nu produce valori, ci nimicuri, lipsite de orice valoare. Valoarea pe care și-o dau singuri cei ”mântuiți pe veci” în mod arbitrar este (pentru veșnicie) exact valoarea din poza de la începutul acestui articol (vezi poza de sus).

De ce să avem nevoie de monstrul lor de dictator nebun, dacă Îl avem pe Dumnezeul adevărat?

Mântuirea ușuratică

Harta Europei în vremea reformei protestante – vedem (cu roșu) grupările de anabaptiști, cu mov luteranii (și cei cu influențe luterane), anglicanii și reformații în Olanda, Elveția și Ungaria. Majoritatea protestanților erau luterani (știm că Luther a protestat, a fost dat afară dintre catolici și așa a început reforma), i-a întrebat cineva pe pastorii luterani ce zic ei despre mântuire?

Calvinii au fost mai puțini (reforma putea fi făcută și fără Calvin, care a vrut să producă oameni mai buni, nu mai răi), s-a făcut reclamă calvinismului prin doctrinele ciudate, prin care niște indivizi fără scrupule au vrut să dea valoare unei minciuni: mântuirea pe veci. Dar și în Biserica Reformată, mântuirea nu este dată ușuratic. Pe ei i-a întrebat cineva?

După revoluție, lupii răpitori au răspândit și la noi teologia mântuirii pe veci. Veneau americani sau români de acolo (sau care au făcut școala eretică acolo) și ne învățau că odată mântuit ești pe veci mântuit (accentuau că mântuirea nu se poate pierde, fără să ceară roade vrednice de pocăință, aceasta este mântuirea fără pocăință).

Dracul suveran

Continuarea acestui articol.

Iuda (1).5 s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda (condamnarea, sentința – din alte traduceri) aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc (neagă) pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.

Catolicii care au făcut Reforma protestantă (erau catolici) au dat oamenilor de rând Biblia și astfel și-au trăit religia mai intens. Au cunoscut Noul Testament și au pus în practică ce scrie acolo. Practic, au adăugat la teologia incompletă (teoretică), trăirea practică. Din câte știu eu, nu au insistat pe ”odată mântuit pe veci mântuit”. Nu cred că și-au putut măcar imagina mântuirea fără trăirea practică, prin faptele lor. Nu erau mântuiți pe veci și gata (mântuire fără fapte, fără pocăință). Erau obligați să se conformeze religiei lor (că altfel era vai de ei).

Odată cu îndepărtarea (în timp) de acele vremuri, prin lipsa obligării umblării lor, religia s-a diluat. S-a pus în continuare accentul pe credință și necesitatea faptelor a dispărut. În teologia care a alterat religia baptistă de la noi, mântuirea a fost pe veci, numai prin credință. S-au luat mult prea în serios sloganele teoretice Sola fide (numai prin credință), deși în viețile protestanților s-a văzut că și-au trăit practic credința și Sola gratia (numai prin har) și unii ”mântuiți pe veci” și-au înmulțit harul schimbat prin birturi, pe la curve, la jocuri de noroc etc. Aceia au uitat de prima Sola, arminista Sola Scriptura, iar Scriptura profund arministă nu oferă o mântuire ușuratică (și gata, ești mântuit fără fapte, pe veci), ci pretinde trăire practică (credința fără fapte nu mântuie).

M-am întrebat ce s-a întâmplat între timp, de s-a ajuns la opusul reformei? S-a renunțat la spiritul reformei (unii lupi în blană de oi nu l-au cunoscut) și, bazându-se doar pe litera reformei, și-au creat învățături care să le placă. Luther a (re-)inventat mântuirea pe veci pentru că îi era prea frică că își pierde mântuirea (deși Biblia l-a asigurat că nu va fi lăsat din har, dacă vrea să umble cu Domnul) și ca să lupte eficient împotriva indulgențelor. Dar cum mântuirea pe veci (mai ales orice ai face) nu avea suport biblic, unii au inventat ”doctrinele harului”. Mai ales în ultimele zeci de ani, lupii răpitori s-au folosit de doctrinele harului ca să poată face orice. Doctrinele harului au devenit doctrinele dracului. Cei care au vrut să poată face orice s-au bazat pe aceste doctrine (că dacă sunt aleși pe veci, nu își mai pot pierde mântuirea) și au luat-o razna. Iar dacă o iei razna, oricum nu este vina ta, este vina lui Dumnezeu (care este foarte suveran și de fapt a ales pe puțini pentru mântuire și pe mulți pentru pierzare, că așa a avut chef), și atfel, Dumnezeul adevărat este negat. De la seriozitatea rămânerii și umblării în har s-a trecut la mântuirea obligatorie, că poți face orice și nu mai scapi de mântuire, nici să vrei. Îndreptățirea numai prin credința teoretică este pe veci, orice ai face. Mântuirea a devenit ușuratică și atât. Dacă Dumnezeu te-a ales arbitrar și obligatoriu, ești mântuit orice ai face. Dar dacă monstrul cel rău nu te-a vrut mântuit (s-a terminat harul și nu a ajuns și pentru tine) nu vei fi mântuit, orice ai face și vei fi în locul rău în veșnicie fără să fi fost întrebat măcar, / vedeți articolul despre Monstrul numit Dumnezeu / și ce fac unii dintre cei mântuiți pe veci (la comentariile de acolo).

Scheletul teologic

Liderii Reformei protestante au fost (inițial) catolici și nu au vrut să ofere oamenilor o mântuire ușoară (ușuratică) pe veci, că te-ai mântuit și gata. Harul nu era ieftin (noi știm ce riscau atunci cei care credeau că se înmulțește harul). Nu puteau să ofere mântuire fără pocăință. I-au obligat (cum au putut) pe oameni să umble pe calea mântuirii. Și protestanții proveneau din catolici (și erau obișnuiți cu mântuirea de tip catolic), deci nici ei nu credeau în mântuirea ușuratică. Prin seriozitatea lor, au fost mai degrabă înclinați să creadă că nu există mântuire fără pocăință.

Odată cu trecerea timpului și îndepărtarea de originea lor, această credință s-a diluat: oamenii sunt tot mai superficiali și nimeni nu îi mai poate obliga să mai umble pe o anumită cale. Partea care a pătruns în religia baptistă de la noi nu a fost originalul, ci scheletul teologic dezbrăcat de blana de oaie și îmbrăcat în blana de lup. S-a renunțat la spiritul reformat (și alții au observat asta) și pe scheletul teologic s-a construit altceva: că poți face orice, că mântuirea nu ți-o mai poți pierde!

De la șocul inițial cu propovăduirea obsesivă că mântuirea nu se poate pierde, după ce a devenit evident că produce victime, cei inteligenți (chiar dacă au crezut că mântuirea nu se mai poate pierde) au trecut la propovăduirea necesității faptelor, a umblării cu Domnul pe calea mântuirii, a pocăinței până la capăt, că altfel aia nu este mântuire.

Despre fapte și trecerea de la o lege la alta

În mai multe locuri în Noul Testament ni se spune că am fost mântuiți numai prin credință, fără fapte și acestea sunt mult citate (de către cei care vor să ne ofere mântuirea ușuratică). Tocmai se făcea trecerea de la legea veche, dată prin Moise (care știm că a fost dată ca oamenii să afle că nu se pot mântui singuri) și apostolul Pavel vorbea împotriva faptelor vechii legi, nici vorbă că mântuirea în har era doar pe moment, pentru veci și atât. Le vorbea celor din poporul ales (în vechime) și care erau extrem de obișnuiți cu legea, rigorile și ritualurile ei. Se făcea trecerea de la legea veche, cu faptele (ritualurile) ei la Legea nouă, de aceea se vorbea împotriva faptelor (vechii legi). Nu era vorba de trecerea la mântuirea numai prin credința fără fapte (care nu mântuie, vedeți textul de mai jos), ci de acum oamenii care au intrat numai prin credință pe calea mântuirii, au ajutor de sus ca să umble pe ea.

Iacov 2
14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?
17   credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” – a fost o îndemnare la trăirea practică (ca și Evrei 11). Unde este apreciată în Biblie, credința numai teoretică? Nicăieri.
19 Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! – și nu sunt mântuiți!

Reformații au pus accent pe credință, dar nu era lipsită de fapte (ale noii legi). Nu au intenționat să ofere lumii o mântuire pe moment și gata (nici vorbă de aceasta). S-a ajuns la mântuirea ușuratică prin alterarea spiritului reformei: că dacă te-a ales Dumnezeu nu mai scapi. Care lider al reformei a zis așa ceva?

Cum neagă pe Domnul Isus cei care falsifică HARUL

Iuda (1).5 s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda (condamnarea, sentința – din alte traduceri) aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc (neagă) pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.

Să vedem cele două concepții despre mântuire:
Mântuirea pe veci: numai te-ai mântuit pe moment, pentru veci, numai prin credință, numai prin har (apoi dacă faci tot ce vrei, de mântuire nu mai scapi, dar măcar se mai înmulțește harul irezistibil). Pentru că mântuirea aceasta nu are bază biblică, au fost inventate niște vrăjeli numite punctele T.U.L.I.P.: Dumnezeu nu i-a vrut pe toți la mântuire, ci îi mântuiește doar pe puțini. Cei puțini au fost aleși în suveranitate arbitrară și sunt mântuiți de nu mai scapă, nici să vrea ei. Harul este doar pentru cei puțini, pe care îi mântuiește cu de-a sila.

Arminismul a fost o întoarcere la Biblie: mântuirea trebuie dusă până la capăt, că altfel se pierde. Dumnezeu oferă mântuirea tuturor, dar nu toți cei chemați vin la mântuire și unii se pierd pe drum. Este de remarcat că unii din cei care (după Revoluție) propovăduiau ”mântuirea pe veci” de nu mai scapă nimeni dintre cei aleși de ea, au trecut la necesitatea faptelor care trebuie să însoțească mântuirea (nu mai vor să piardă suflete cu erezia nimicitoare a mântuirii ușuratice, pe veci).
Dumnezeul arminist îi cheamă pe toți la mântuire, harul este oferit tuturor Tit 2.11 (vedeți aici), Jertfa poate să îi mântuiască pe toți oamenii, Dumnezeu îi păzește (ține) pe calea pocăinței pe toți cei care vor să rămână pe ea (Dumnezeu ne ține în har).

Să ne mulțumim cu un surogat (tentativă) de Dumnezeu care i-a ales pe cei puțini, o Jertfă handicapată (extrem de ne-acoperitoare) care îi mântuie numai pe cei puțini, o tentativă (găsiți o expresie mai potrivită?) de Duh Sfânt care îi pocăiește (cu de-a sila) doar pe unii (apoi nici nu mai contează ce fac aceștia)?! Dumnezeul exclusivist n-are chef să ne mântuiască pe toți?!
Putem avea Dumnezeul Adevărat, care vrea mântuirea (binele veșnic) al tuturor oamenilor (creați pentru veșnicia bună, dar care au fost pierduți și încă se mai pierd prin alegerea lor), care oferă (dar nu obligă!) mântuirea tuturor, Jertfa Adevărată bună pentru toți, Duhul Sfânt pentru toți!

S-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru

Iuda 1 (epistola lui Iuda este scurtă și nu a fost împărțită în mai multe capitole, doar în traducerile electronice apare capitolul întâi)
1 Iuda, rob al lui Isus Hristos şi fratele lui Iacov, către cei chemaţi, care sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Hristos:
2 Îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite.
3 Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.
4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.

Cine sunt cei care schimbă harul în desfrânare? Cei care își îndeamnă ascultătorii să umble neapărat cu Domnul, până la sfârșit, pe calea mântuirii (pentru că nu a existat niciodată și nici nu va exista vreodată mântuire fără pocăință dusă până la capăt, în veșnicia fericită, cu Domnul), sau cei care propovăduiesc o mântuire falsificată, ușuratică, numai prin credință, pe veci?