Cui folosește mântuirea pe veci

Celor care vor să se țină de pocăința lor, își iau în serios umblarea lor cu Domnul în har, până la mântuirea viitoare (finală), se gândesc la lucrurile de sus (cum să placă Domnului)? Nu le folosește la nimic.

Celor care sunt asemeni celor numiți de Ioan Botezătorul ”pui de vipere” pentru că au vrut doar să fugă de mânia viitoare (adică au vrut să fie cu Domnul în veșnicie, dar fără pocăință, mântuiți numai prin har, numai prin credință), care se uită la lume și le este ciudă că nu pot și ei să fie ca cei din lume? Lor le este de folos erezia mântuirii pe veci (care nu se poate pierde), că îi lasă să facă orice (crezându-se mântuiți pe veci). Alunecarea lor este înceată (nu cred că zice nimeni că de acum poate face orice): azi o ia razna foarte puțin, mâine mai alunecă puțin etc. Dumnezeu va încerca să îi aducă la pocăință, îi sperie, le pune piedici în cale (când vor să meargă pe căile celui viclean). Dar starea lor ajunge din rău în mai rău, până nu îi mai scoate nimeni din împietrirea lor!

Reclame

Logică și simplificare

Am citit un comentariu (publicat mai demult) al unui pasionat de computere și mi-am amintit de diagramele logice. Dacă o variabilă este mai mare decât un număr se va întâmpla ceva, dacă este mai mică, procesul va urma altă cale și se va întâmpla altceva.

După (re)inventarea teologiei mântuirii pe veci, liderii i-au convins (chiar constrâns) pe oameni că trebuie să urmeze o cale, că trebuie și fapte, altfel aceea nu este mântuire. Acum, logica defectă este ușor de detectat și greu de crezut, că dacă ești mântuit pe veci fără fapte, apoi trebuie și fapte. Ori una, ori alta. Și cei care gândesc și detectează falsul, iau de bună doar prima parte, aceea că sunt mântuiți pe veci și unii dintre ei o iau razna. Dacă i-ați convins că sunt mântuiți pe veci și mântuirea nu și-o mai pot pierde, unii o iau razna în asemenea măsură, încât nu îi mai scoate nimeni din împietrirea lumească în care cad.

Răspunsuri

Răspund unor comentarii de bun simț.

Ghiță Alexandru Lucian (comentariul a fost marcat automat ca spam, probabil așa se explică de ce nu am primit un comentariu al altcuiva – nu am știut să mă uit și la spam) spune despre articolul Erezia nimicitoare că este simplist și slab. Răspund așa (în articol special pentru aceasta) pentru că blogul se referă cam la același lucru. În articol era vorba despre Luther care a spus și lucruri bune, dar a vrut prea tare să combată vânzarea indulgențelor (pentru ieșirea din purgatoriu și pentru iertarea păcatelor) și a ajuns în cealaltă extremă: că mântuirea numai prin credință este pe veci și nu se poate pierde. Creștinismul (în general) ne învață că am intrat pe calea mântuirii numai prin har, numai prin credință, apoi umblăm în har, practic, cu faptele noastre, până la capăt, ca să nu se piardă. Liderii protestanților au dat oamenilor Biblia și ei au trăit după Biblie, dar teologia lor a fost creștinism simplificat: că ești mântuit pe moment, pentru veci. Dar au încercat să îi oblige pe oameni să își trăiască practic credința (unii au fost omorâți pentru păcatele lor). Înainte de venirea comunismului ateu, în fiecare sat era un bețivan care era rușinea satului. Oamenii aveau moralitate și bun simț. Acum fiecare face ce vrea. Există oameni veniți la mântuire (mai puțin la pocăință) / vedeți articolul / ca cei numiți de Ioan Botezătorul pui de vipere (mântuiți numai prin credință)! Alții se uită la ce fac cei din lume și ar vrea să fie ca ei, să poată face orice. Unii intrați pe calea mântuirii află că sunt mântuiți pe veci și o iau razna. În loc să își așeze credința pe Cristos, rămân superficiali și după un timp mor spiritual. Mântuirea aceasta pe veci este superficială (simplificată). Dacă unul care se pretinde mântuit pe veci ajunge să zacă mort de beat, mai poți să îi explici că liderii Reformei au zis că mântuirea este numai prin credință, dar trebuie și fapte vrednice de pocăință, că altfel mântuirea este falsă!?

Povestea de acum 500 de ani nu mai ține: că ești mântuit numai prin credință (pe veci), dar fără fapte nu ești mântuit (o contradicție). A vrut să lupte prea eficient împotriva catolicilor și a reînviat o teologie care se contrazice în ea însăși: că nu trebuie să faci nimic, dar dacă nu faci, iei țeapă în veșnicie! Acum oamenii gândesc și dacă află că nu își mai pot pierde mântuirea, trag concluzia că pot face orice. Dacă mântuirea chiar nu se mai poate pierde, de ce să nu facă orice? Unii (care au tendința să o ia razna) fac orice.

Cineva m-a întrebat într-un comentariu că ce am realizat cu asta? Unii au propovăduit erezia mântuirii pe veci fără să se gândească că poate produce victime (că unii cred că dacă sunt mântuiți, pot face orice). Sau au fost fericiți că Dumnezeu i-a ales pe ei, fără să își dea seama că alții care se vor crede aleși vor ajunge ca cei din lume (pentru că fiind aleși, mântuirea nu și-o mai pot pierde). Cei care sunt de bună-credință au renunțat la obsesia mântuirii pe veci și predică necesitatea și importanța umblării cu Domnul prin faptele oamenilor. Doar fanaticii stăruie în fanatismul lor (de obicei cei cu punctele T.U.L.I.P.).

Idolul

1 Corinteni 3.4 Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! şi altul: Eu sunt al lui Apolo, nu sunteţi voi oameni fireşti?

Luther a făcut lucruri foarte bune (a dat Biblia oamenilor, preoția universală, iertarea prin har și fără plată), dar să nu ne uităm la el ca la un idol. Dacă a făcut lucruri bune (și Dumnezeu a dat binecuvântare), nu înseamnă că îl ridicăm pe un soclu și ne închinăm la el. Nu a fost perfect în toate. Lucrurile bune trebuie trăite, dar cele rele trebuie date la o parte. Există oameni superficiali care datorită nefolosirii inteligenței (dacă au ce folosi) devin fanatici și se uită la câte un om ca la un idol. Pentru lucrurile bune ale lui, primesc orice, inclusiv ceea ce a devenit astăzi învățătura dracilor că mântuirea nu se poate pierde. În vremea lui, Luther a luptat împotriva indulgențelor (iertarea și scăparea celor dragi din purgatoriu, pe bani), dar acum nu mai vedeți vreun catolic că vrea să vă vândă indulgențe. De ce să mai combatem ceva ce nu mai există?

Atunci când oamenii erau mult mai serioși în umblarea lor cu Domnul, erezia nimicitoare nu i-a afectat. Acum, unii cred că au fost mântuiți pe veci și pot face orice (că mântuirea nu se mai poate pierde), fac orice și merg din rău în mai rău. Seriozitatea a fost înlocuită cu superficialitate și unii care caută motive să o ia razna, le găsesc în învățătura dracilor ”odată mântuit, pe veci mântuit”, adusă și răspândită de lupii răpitori fanatici.

Calvin

Mulțumesc pentru linkul http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_apr16.htm , de unde citez:

Calvin despre Biblie: În 1536 Calvin a scris: „Biblia este un text încurcat, dificil, a cărui interpretare necesită cunoştinţă extensivă. Dacă este adus în contact cu el în mod neceremonios, multe minți sunt întristate şi cuprinse de confuzie. Biblia este un text prea vechi într-o lume prea nouă.”

Dumnezeu a vrut ca omul să păcătuiască. Calvin a scris „Dumnezeu, într-un mod secret şi minunat, vrea în mod drept, lucrurile pe care oamenii le fac nedrept.” … „Deşi Dumnezeu şi diavolul vor acelaşi lucru: ei fac aceasta într-o manieră cu totul diferită.” El a spus că Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiți spunând, „… că puţini primesc Evanghelia; trebuie să concluzionăm pe deplin, că motivul, este voia lui Dumnezeu; şi că sunetul exterior al Evangheliei lovește urechea în zadar, până când Dumnezeu este mulțumit să atingă, prin acesta, inima din interior.”

Calvin a concluzionat că dacă Dumnezeu dorește ca toţi să fie mântuiți atunci ei vor fi mântuiți. Aceasta a fost concluzia logică a ideii sale de mântuire predestinată. Totuşi, aceasta contrazice propriul cuvânt al lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30); „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9); şi „care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:4)

Calvin a crezut că Dumnezeu era autorul răului şi păcatului. … ” Puteți citi mai mult în linkul de mai sus.

Nu știu de unde o fi avut Calvin asemenea idei (se știe că o cam trăgea la măsea, vedeți articol),  care nu sunt creștine. A preluat de la Luther mântuirea pe veci și a adăugat unele lucruri, pe care el le credea adevărate. Mai bine l-ar fi lăsat pe Luther să își ducă Reforma Protestantă până la capăt, că el a început-o.

”Somnul rațiunii naște monștri”

Am văzut că sursa ereziei nimicitoare că mântuirea nu se poate pierde a ținut de domeniul patologiei psihiatrice (nu al religiei, pentru că Biblia ne asigură că cine vrea să rămână în Domnul, va fi ajutat să rămână, chiar va fi păstrat). Frica exagerată de pierderea mântuirii a fost cauza principală a ereziei, la care s-a adăugat obsesia împotriva indulgențelor și lipsa cvasi-totală a autocontrolului (nu a mai gândit corect, după Biblie, pe care a vrut să o falsifice). Urmașii ar fi trebuit să corecteze erezia. Au început, dar așa a rămas.

Vedeți aici cum somnul rațiunii a creat monștri (vedeți la comentarii cum unii care s-au pretins mântuiți pe veci au luat-o razna și au făcut orice și starea lor de la urmă a ajuns mai rea decât cea de la început, au vrut să fie ca lumea și au ajuns mai rău ca cei din lume).

Erezia psihiatrică a mântuirii pe veci

Vedeți aici despre tulburări de anxietate și veți înțelege de ce a introdus Luther erezia nimicitoare a mântuirii pe veci (care nu se poate pierde), o teologie care se contrazice în ea însăși: că nu trebuie să faci nimic, dar dacă nu faci, iei țeapă în veșnicie! 

”Tulburarile de anxietate reprezinta mai degraba un grup de afectiuni inrudite decat o singura boala, astfel incat manifestarile pot fi diverse, insa toti pacientii prezinta aceeasi problema generalizata: frica sau ingrijorare persistenta, foarte severa si coplesitoare, in situatiile in care persoanele obisnuite nu s-ar simti amenintate. Nu este iesit din comun ca o persoana sa sufere de mai multe tipuri de tulburari de anxietate, sau ca afectiunea sa fie insotita de depresie, tulburari de alimentatie sau abuz de substante. Tulburarile de anxietate mai pot fi asociate cu afectiuni fizice, caz in care tratamentul trebuie adresat ambelor tipuri de boli.

Tulburarile de anxietate sunt cauzate de anomalii ale partilor din creier care se ocupa de raspunsul la frica – hipocampusul si amigdala creierului. Exista dovezi care atesta faptul ca atat factorii biologici, cat si cei de mediu, contribuie la aparitia tulburarilor de anxietate. S-au observat unele predispozitii genetice, insa acestea nu impun iminenta aparitiei bolii. Pe de alta parte, experientele traumatice timpurii pot reseta sistemele corporale normale de procesare a fricii, astfel incat organismul sa aiba o reactie exagerata la stres.”

Puteți citi mai multe pe linkul de mai sus.

O erezie patologică (mântuirea pe veci)

/ wikipedia.org / Reforma_Protestantă /

”Martin Luther a intrat în viață monahală în urma unei experiențe personale, fiind surprins de o furtună și a promis că se va călugări dacă va scăpa. A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea, determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. A criticat vânzarea de indulgențe. Cei ce le cumpărau erau scutiți de penitență de pe urmă păcatelor comise pe pământ. În 1515, papa Leon al X-lea, fiind dornic să strângă bani necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Tetzel să vândă indulgențe. Luther nu a apreciat această acțiune și a susținut public cele 95 de teze ce condamnau vânzarea indulgențelor. Drepturile papalității sunt contestate, ceea ce duce la deschiderea unui proces de condamnare a lui Luther, care beneficia de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Înțelept. După o mică înțelegere din 1519 cu papalitatea, Luther a continuat să scrie lucrări, ca „Apelul către nobilimea creștină de națiune germană” sau „Captivitatea babiloniană a bisericii” prin care predica deschis împotriva unor practici ale Bisericii Catolice. A afirmat că este suficientă doar credința pentru mântuire și contactul direct al oricărui creștin cu divinitatea fără intermedierea bisericii. În 1520, papa Leon al X-lea l-a excomunicat, dar Luther, susținut de partizani, a ars bula de excomunicare și alte lucrări ecleziastice. S-a declanșat un conflict deschis îndelungat, care va marca evoluția viitoare a Europei. Împăratul german Carol al V-lea l-a convocat, oferindu-i garanții de securitate, la dieta de la Worms. În 1521, Luther a refuzat să renunțe la convingerile sale, iar dieta l-a declarat scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat și ucis de oricine. La întoarcere, a fost „răpit” de oamenii electorului de Saxa, care l-au ascuns în castelul de la Wartburg. Luther va scrie acolo multe lucrări cu principii teologice esențiale reformei. În 1522 a tradus Noul Testament în germană, după ediția realizată de Erasmus.”

Vrând să scape de vânzarea de indulgențe (pe care nu le suporta), Luther a zis că mântuirea este numai prin credință – învățătură opusă Bibliei (și cei pe care Ioan Botezătorul i-a numit ”pui de vipere” s-au crezut mântuiți pe veci, numai prin credință). A vrut să fie prea eficient împotriva catolicilor și a ajuns în cealaltă extremă. Mântuirea numai prin credință l-au scăpat de indulgențe (iertarea și scăparea din purgatoriu pe bani), iar mântuirea pe veci l-a scăpat de angoasa privind mântuirea. Protestanții au provenit dintre catolici și au trăit mântuirea catolică, nu i-a afectat teologia simplificată (o glumă teologică). Au trăit după Biblie, nu după teologia super-simplificată. Nu au vrut să fie „pui de vipere”, de aceea au fost mântuiți.

   Angoasa (frica) exagerată a avut o cauză psihiatrică și a produs erezia nimicitoare că mântuirea nu se poate pierde. Învățătura dracilor că mântuirea nu se poate pierde a avut o cauză de patologie psihiatrică (nu religioasă)!